Undeva în adâncul tău urme de melci sfărâmați
printre bujorii primăvăratici. Alunec.
Sper să mă prinzi de mână ca să-mi aud numele șoptit.
Dar nu cad. Aproapele meu devine distanța măsurată în pietrele
cu care tu îți ascuți privirea.
Iată-mă uitată. Sunt un gând
pe care îl ții în brațe fără să știi că mai este acolo.
Pe chipul tău grizonat privesc cum praful își așterne primele dicteuri.
Devii o foaie de orez deasupra darurilor mele nedeschise. Cred.
Ești un uriaș în care îmi place să mă ascund la vedere. În timp vom mirosi la fel.
Poezie:
Comentarii
cam contorsionată (aproape
Virgil -
cam contorsionată (aproape chinuită) scriere. în alte texte am observat mai multă claritate și contur. aceste determinări meandrice (sau meandroase?), mai degrabă ermetice pot reprezenta un stil dar nu cred că vor atrage prea mult interes. apoi există unele, să le zicem clișee metaforice, cam răsuflate: „rezemată de un gând”, „Aproapele meu devine distanța măsurată ”, etc.
evident, unul din elementele semnificative este întrebarea despre cine vorbești aici. eu sînt înclinat să cred că despre dumenzeu. dar nu știu sigur. s-ar putea să fie un părinte. sau un personaj imaginar(t).
da, este despre Dumnezeu, dar
Madalina Cauneac -
da, este despre Dumnezeu, dar ii las cititorului libertatea sa creada ce vrea el. nu stiu, cred ca o dau rau de tot in bara pentru ca am citit poemul asta de o gramada de ori si imi place la fel de mult, ceea ce nu mi s-a mai intamplat niciodata. apoi, Virgil, cred ca ai observat si tu pana acum ca eu nu am un stil ci am perioade. cat despre interes, tare am impresia ca nu a existat nici pana acum. :)
eu zic sa nu dramatizăm. cred
Virgil -
eu zic sa nu dramatizăm. cred că ești într-un proces și asta este bine. s-a spus chiar uneori că procesul e mai important (sau mai valoros) decît produsul. și în parte sînt înclinat să o cred. atîta timp cît ești onestă cu tine însăți cînd scrii și ești receptivă (nu neaparat docilă) la critică, cred că este bine.