zbor încet în valuri de rugină spre casă în mine se moare greu
mă simt un mag rătăcit printre mercedesuri scuză-mă că exist

o parte din ego îmi spune să tac e cea care doare ca infarctul
copaci negri de gânduri perie cerul se roagă apoi tac îmi spun

mă gândesc la forma frunzelor o ceartă cu realitatea va începe
înghesuit în troleu îmi vine să luminez dar toți suntem absenți

cobor și în timp ce îți scriu asta plâng lângă niște trepte străine
gerul îmi netezește obrajii precum un părinte cu mustrări domoale

va veni un timp în care mă voi cufunda rece într-o apă neștiută
peste mine va ninge cu pământ din trei lopeți darnice anonime

tot mai des mă învelesc cu jar tot mai singur îmi verific ceasul
apoi visez noroiul africii transformat în alivenci calde și e bine