vladimir -
se străduiau în zadar să uite
amestecați printre oameni și zâmbete
cu mângâierile crescute anapoda
pe marginea de tinichea a degetului
nu a mai rămas nimic de furat acum aveau totul
aroma de pâine prăjită a nopților nedormite
ploaia ca o mireasă machiată strident
îndoiala și toate cuvintele care desperechează
undeva înspre răsărit se prăbușeau poduri
purtau pe rând chipul fardat al fericirii
privind urmele cum se despart în staccato
cu voluptatea celui din urmă orgasm
Poezie:
Comentarii
Virgil -
vlade, iată ce nu îmi place la un text care îmi place: „undeva înspre răsărit se prăbușeau... ”, „purtau pe rând chipul... ” și „cu voluptatea celui din urmă... ”. Toate sînt ziceri „care s-au tot zis”. În esență în partea a doua textul „se pierde”. părerea mea, de doi lei(noi).
emiemi -
Mi se pare cam fortat, ori nu sunt eu obisnuit cu acest gen de poetizare
vladimir -
Virgil... bine ca sunt noi... leii :) Cat despre parerea ta, este intotdeauna folositoare atata timp cat reprezinta un feed-back la obiect. Intr-adevar sunt si formulari relativ comune, insa nu am tinut neaparat sa inovez in acest text. Emilian... in ce fel fortat? Sunt o multime de sensuri ale cuvantului, desi mi se pare ca tu ai utilizat o nota metaforica a acestuia. De interes pentru autor sunt tocmai cuvintele lipsa din comentariul tau, adica ceea ce ar fi trebuit sa urmeze opiniei, adica argumentele.
bobadil -
expresia prin cuvant nu inseamna neaparat poetizare, zambesc cand citesc un astfel de comentariu. despre scrierea lui virgil nici nu am ce spune, nu e nimic de spus, modul in care dom' director hermeneia analizeaza textele este ingineresc, uneori zambesc gandindu-ma ca acest om talentat face si lucruri pur si simplu din obligatie, fara sa simta nicio chemare, poemul asta m-a prins intr-o miscare de du-te vino si da, mi-a amintit de fado. ati ascultat fado-ul? ati inteles acel sentiment fantastic al uitarii, al abandonului? al inexistentei zilei de maine? ce mi se pare din ce in ce mai interesant insa este ca pe aici pe hermeneia nu mai avem comentatori, iar eu (nu ca as fi mare motz :-) mai ca ma las de meseria asta in secunda doi daca lucrurile o tin tot asa. hermeneia a ajuns mai rau ca agonia la acest capitol, ceea ce zic eu e grav, pentru ca mai rau decat agonia inseamna damnarea literara si chiar nu vreau sa cobesc, Bobadil.
Virgil -
eu as zice ca esti tu intr-o pasa proasta astazi bobadile, ceva depresii de duminica...
bobadil -
O fi asa cum spui tu Virgile, dar o fi si cum spun eu, oare, macar putin? God only knows, we're only ordinary men. Pana una-alta, sa ascultam un fado, sa bem un yerba-mate... Bobadil.
Sapphire -
Andu, comentariul tau, ca venind de la un comentator frecvent, este de inteles si de apreciat, in masura in care exprima o preocupare prieteneasca. Este si dorinta noastra sa reusim sa motivam oamenii sa comenteze mai mult. Cred ca s-a mai pomenit despre asta pe ici pe colo, si poate ca se va concretiza si altfel. Pana una-alta, ceea ce nu ne dorim sunt comentariile in care se analizeaza alte comentarii. Poate de aceea sa fie numarul lor mai scazut, pentru ca nu incurajam circul?
vladimir -
Andrei... textul meu intr-adevar trebuia inteles intr-un registru apropiat celui la care ai facut referire in comentariu... insa fiecare cu parerea lui. Desi nu ma multumesc cu comentarii de un rand, imi spun ca ar trebui sa fiu recunoascator ca macar ma baga lumea in seama, dat fiind faptul ca timpul fiecaruia este limitat :) Bianca, unde vezi tu clovni, aruncatori de cutite, elefanti dresati ori lei care sar prin inele in flacari?
bobadil -
Iata, voi face o tentativa de a "reinvia" spiritul a ceea ce, cred eu, ar trebui sa fie un comentariu literar pe Hermeneia. Si fac asta in speranta ca voi mai vedea comentarii pe Hermeneia care sa spuna si altceva decat acelasi banale "technicalities". Si pornesc de la ideea ca fado-ul are de-a face cu acea stare de "nefiintare" care are, in foarte multe feluri, si nu doar aparente, de-a face cu practicile spirituale yoga. Catre mijlocul secolului 19 dr. M. Honingberg uimea lumea cu povestea yoghinului Haridas. La Lahore, in prezenta maharajahului Ranjit si a curtii sale Haridas a intrat in stare cataleptica si a fost ingropat intr-o gradina, mormantul a fost apoi pazit timp de 40 de zile. Cand Haridas a fost deshumat, era rece si rigid. I s-au pus prosoape calde pe cap, a fost frecat cu insistenta pe tot corpul, i s-a suflat aer in gura si, in cele din urma Haridas a revenit la viata. Astazi nu mai dispunem de mijloacele necesare pentru a verifica autenticitatea unei astfel de relatari, insa povestea lui Haridas este semnificativa azi pentru mine dintr-un cu totul alt motiv. Pentru ca maiestria sa in yoga nu deriva dintr-o spiritualitate superioara, Haridas fiind cunoscut mai degraba ca un om cu o moralitate dubioasa. El a fugit pana in cele din urma cu o femeie si s-a refugiat in munti unde a si murit in cele din urma (definitiv) si a fost ingropat asa cum se cuvine acolo. Pentru Haridas, Yoga pare sa fi fost inainte de orice, o tehnica fachirica. La fel cum acest sunet inconfundabil al fado-ului este construit astfel incat sa zideasca in cel care-l asculta un templu menit sa spuna o poveste foarte simpla dar totusi atat de profunda: cea a vantului fara de moarte si a apelor oceanului care uda coastele Portugaliei la Cascais. Bobadil.
vladimir -
Stiu Andrei ca ai inteles ceea ce avea textul de transmis... nici macar nu e mare lucru daca tii mintea deschisa si sufletul atent la esenta si mai putin urechile deschise spre o abordare dogmatica. Te apreciez pentru faptul ca alegi sa empatizezi mai degraba decat sa devii penibil crezandu-te depozitarul adevarului, fie si a aceluia de conjunctura.