se făcea că e galben,
îşi despleteau gutuile părul,
fântânile dormeau cu luna încrucişată la piept,
creşteam într-un ochi stâng,
mă rotunjeam
bulgăre
şi mă topeam câte puţin
în ochiul drept

apoi o tăcere cu ciocul prelung
cât o noapte polară,
o nelinişte verde absint năştea prunci lângă noi,
ne împărţisem la muguri, la păsări,
la îngeri,
călcam peste fracţii de ceruri impare
şi ploi

se dislocă negrul, iată secunda
îşi cască sternul cânepiu şi gura,
o să-i curg plumburiu în rărunchi,
adună-mă-n cioburi,
mănunchi!

dar nesfârşeşte căderea aceasta,
gemeam
atârnându-mă de numele lui
ca de-un fir de paing,
abia învăţasem îngheţul, măsura,
abia îndrăznisem
cenuşă, să ning.

se sfărâma minutul,
se rupea,
moartea-mi cocea ca un spin în călcâi.

şi râdea.