Răzbate din text și urma adâncă a unei iubiri pierdute, și violetul unei patimi aprinse... dar și incertitudinea dusă la "nebunie", de a nu știi dacă risipirea ei a fost, până la urmă, bună sau rea. Poemul nu are ieșire, nu are soluție, se încolăcește în sine "precum șerpii" (o altă notă a "șerpilor"), autorul însuși nu știe dacă strigătul său e reproș ori regret. El oscilează, iar aceasta se traduce în construcția textului prin împletirea adresării directe, ce apare de trei ori, și face ca starea sufletească să se perpetueze, să nu aibă leac, să doară, să apase, împletită deci cu stările sufletești descrise prelung, cu răbdare, cu atentă privire, cu exces de procedee lingvistice (Ariana amintea de "amalgamul" timpurilor verbale). Mi se pare excelentă sugestia almei cu ultimul vers... e singurul care distonează - în formă, în sugestie e dens și grăitor.

Eu tocmai naturalețea, curgerea fără excese, împletirea subtilă a erosului cu thanatosul am apreciat-o în poezia de mai sus, astfel încât prefer versul final în forma aleasă de Vladimir. Inversarea – recunosc, mai interesantă, poate mai poetică dacă pot spune așa, ar fi o ruptură în raport cu atmosfera creată prin firescul și similitudinea construcției din versul anterior, o nearmonizare pentru care cititorul nu cred că a fost pregătit. Sigur, e o nuanță care ține de percepție și se susține numai în ipoteza mizei pe sinceritate.