Călin, m-a găsit cumva aproape imaginea poemului tău, chiar dureros de familară aș spune, dar nu știu ce să spun de formă... Îmi dau seama că e elaborată, sunt legăturile aproape invizibile pe care și le țes ele singur lucrurile, și totuși, nu mă pot împaca deloc cu, de exemplu, repetiția ideii în versurile "umbre prelungi pe perete, ca privirile lor înzidite", greutatea expresiei în "Poiana unui gând despre tine înecat sub oceane de apă" (aici aș fi văzut mai degrabă poiana înecată, cu inversiunea în oglindă necesară), și oarecum lipsa de originalitate a expresiei "înfioară înserarea / cu-ntrebări". Ai să-mi spui, probabil, că am "spart" toată poezia, iar eu te voi întreba dacă nu crezi că ideea este suficient de puternică pentru a o lua de la capăt. Pentru că eu așa simt aici.