rochia mea neagră plutește deasupra
în orașul imens noaptea bate din aripi
și sclipește
/îmi spun inima mea e cea mai frumoasă
timpul de blocare al ușilor, al sentimentelor a expirat
ei nu au arme ei nu știu că noi am vrea
să murim acum într-un fel
să se oprească timpul/

[moartea e o recompensă
pentru că eu te-am iubit
și tu m-ai iubit
ne-am iubit până cerul s-a decupat singur
din fotografiile noastre]

am o căciulă albă pe cap am ochii negri
și în jur e un decor complet alb
ca într-un videoclip în care stau jos
cu gura pe genunchi
și genunchii mă dor dar nimic nu mai e la fel
aș vrea să îți spun
nu mai atinge nu mai atinge
corpul fizic aici este durerea
nu-mi trebuie oameni reali
care să mă compare cu mîinile lor
să mă mîngăie până la sânge

peste două dealuri albe
e o lună înghețată
și prin ferestre vine peste noi
întunericul
un întuneric complet
de parcă regizorul a îndepărtat orice urmă de viață
toți oamenii cu inimi
s-au topit ca oamenii de zăpadă
în culcușuri calde și moi
lumina cade atât de încet
aș vrea să cred că eu sunt reală
eu aș vrea să mă uit
la noi de undeva de sus
dincolo de acoperișurile blocurilor

/eu știu că și ție ți-a vândut cineva
o noapte
.......
cu oameni
ireali
e la fel ca atunci când mi-am scăpat picături
de ceai fierbinte peste mânecă
/ senzația de căldură
s-a întins până la piele și am început să
repet inima mea vie e cea mai frumoasă
inimile noastre fără conservant
sunt înfășurate
ca niște fire de sărmă subțiri în jurul unei bobine

fără nici un pic de durere
ei ne filmează
ei îmi filmează rochia fața
umerii ochii
inima
fără milă
fără încetare
eu aș vrea să mă uit la noi
de undeva
de sus dincolo de acoperișurile albe
să-mi acopăr sângele cu zăpadă