Zilele trecute a murit un om remarcabil al culturii românești contemporane. Eu nu l-am cunoscut personal dar l-am auzit de multe ori și sentimentul pe care l-am împărtășit întotdeauna a fost al unui om cu care rezonam sufletește în foamea mea adolescentă după libertate într-o țară ca o închisoare imensă. Am primit la Hermeneia office (ar fi prea pompos ca să spun ”la redacție”) un text despre această dispariție. Autorul este Corneliu Leu pe care iar nu îl cunosc personal și nu este membru al Hermeneia dar textul m-a impresionat și i-am cerut permisiunea să îl public aici.





V-A MURIT PITTIȘ


V-a murit Pittiș, copii dragi ai tuturor vârstelor nonconformiste! Și-a luat zborul spre cele celeste minunata pasăre de argint din pletele lui!...Pasărea aceea neostentativă, în blugi banali, precum mierla în penajul ei modest care devine atât de elocvent printre tot felul de codobaturi și ciori vopsite strident, ce nu știu decât să cârâie. Pasarea ce ne dădea ocol trasând cu zboru-i în jurul nostru o rotonda de concert prin planarea ei elegantă, ușor, fara sincope, înclinându-se când pe aripa rock și când pe aripa folk, spre a-și marca rotirea ca o vrajă a sentimentelor pure pe care le trezea în toate sufletele, făcându-le să uite în acea clipă că omul mai are și latura sa de lașitate sau conformism.

Pentru că - învăluindu-ne în pletele lui pe care mulți ar fi vrut să i le tundă și dăruindu-ne cu discretă apariție tot harul sincerității pentru o trăire estetică pe care politrucii ar fi vrut să ne-o sugrume - orice ar vrea să spuna unii sau oricum ar vrea să se împăuneze alții, Pittiș a fost la noi adevăratul dizident, adevăratul contestatar și adevăratul consecvent pe această cale. Care nu a făcut nici exibiționism atunci, nici caz după aceea; ci a rămas în geaca lui, cu cocul lui, cu sufletul lui curat de care n-avea cum să se apropie compromisul. Ca un simbol de calmă perseverență în rectitudine, cu o filosofie de fond personal specifică fiecărui om ostil agresiunilor care-i încaleca valorile libertății.

In acest fel Pittiș nu s-a izolat niciodata, ci s-a înconjurat în adevărurile artistice și comportamentale pe care le iubea și, curat exemplu pentru generația lui, a fost mai tare decât orice încercare de a-l dezbrăca sau a-l tunde. S-a îmbrăcat în hainele pe care le considera necesare, s-a-nconjurat de rolurile, ritmurile și armoniile pe care le iubea, s-a dăruit tehnicilor moderne în care credea și a încărunțit astfel frumos, fără să-i fie teamă să clameze către acea « lume-lume » de banalitate și conformism acuzator la adresa visurilor generației lui, marele adevăr al « Vinovaților fără vină ».

Ecoul a fost cu atât mai larg cu cât prezența lui se dovedea mai neostentativă. Moțu, modestul alint pe care-l accepta, rezona și-n generația noastră, cea dinaintea lui, dar intra în vibrație puternică, tocmai pentru că o exprima pe a sa și pe cea viitoare. După cum alții, mult mai gălăgioși pe moment, s-au dovedit și mult mai inconsecvenți pe parcurs.

Știind să intre exact în registrul de largă amplificare contemporană care a făcut ca, într-o țară civilizată ca Anglia, Beatlesii să fie recunoscuți drept autentici lorzi, el a reprezentat cu valoare de unicat acest curent aici, fără să-i pese că era pe Dâmbovița. Și și-a construit canalul lui cu apă limpede, cu apă curată, cu apă pliă de vivacitate care s-a numit Canalul Tineret al Radiodifuziunii. L-a construit, l-a modernizat, i-a fost funcționar credincios și harnic și a făcut echipă cu alții fără să-și dea aere de genialitate neînțeleasă. Apoi, datorită lui, datorită împătimirii lui de artist pentru moderna tehnica IT, lăsându-i la o parte pe neinspirații care administrează umplerea cu prostioare și banalități a lungimilor de undă hertziene, a intemeiat, tot pentru acest tineret al inimii lui tinere, cel mai puternic și mai inovativ Radio-net.

Din pricina aceasta, tragica mea exclamație de astăzi este: « V-a murit Pittiș, copii dragi ai tuturor vârstelor nonconformiste! »... Dar, fiindca tot mă adresez la persoana a doua, nu mă pot abține nici de la unda de sarcasm cu care le-aș spune celor care l-au pensionat în plina lui tinerete cu plete de argint: « V-a murit Pittiș, și nu vă mai stă în cale, funcționari nenorociți și lipsiți de imaginație, care l-ați pensionat » !

Nu vreau să comentez. Există crime care se consemnează ca atare fiindcă nu vin din răutate, impulsivitate, cinism sau instigare, ci vin din prostia care se manifestă prin rea-credința nepedepsibilă. De exemplu: constatarea că moartea la vânătoare a lui Ludovic Spiess a fost naturală și că nimeni n-a tras în el, nu este adevărată. In inima lui de mare artist care a adus atâta glorie țării, trăsese cu câteva săptămâni înainte ministrul de tristă amintire securistă care i-a trimis un control eminamente politizat, așa cum, din strict interes de partid, a făcut fără rezultate concrete și cu alte teatre. Si, iarăși de exemplu: fără să-i fie rușine că și generațiile mai tinere sunt reprezentate de mulți parlamentari incapabili sau corupți, șeful carierist-traseist al unui partid care, în limba franceza înseamna exact ce reprezintă în România, cu evident amatorism exibiționist propune limita de vârstă la candidaturi, în loc de criteriul valorii și al însemnătătii politice. Și, încă o dată, de exemplu...

Dar ce să mai dăm exemple, când l-am avut pe Pittiș atât de tânăr și de creator până-n ultima clipă, demonstrând diferența dintre existența creatoare a monștrilor sacri și meschinăria partizană a unora care iși dovedesc, încă de la tinerețe, nechemarea și parazitismul în functie?!

Despărțindu-ne de un om care și-a marcat veacul prin propria-i pasiune, ajungând astfel a fi mult mai profesionist decât funcționarii de profesie și mai categoric dizident decât dizidenții de profesie, ne consolăm durerea constatând că, doar pentru satisfacția celor din a doua categorie, el se situează la timpul trecut. Dar pentru toate vârstele creatoare și nonconformiste Pittiș rămâne și subiect de meditație și exemplu de ce-i reprezintă în continuare personalitatea, chiar daca aici, lângă Balcani și pe firul bălțit al Dâmboviței, nimeni nu s-a gândit că sângele lui e cel puțin la fel de albastru ca al Beatlesilor recunoscuți de Coroana Angliei.

Corneliu LEU
Carte și arte