Nu stătea la "comun" mai mult de o noapte, indiferent cât de aglomerat era sanatoriul. Ce să caute ea cu fauna aia pestriță, adăpostită ca vai de lume pe paturi pliante!
Pedantă, cochetă, madam Oracol cunoștea regulile casei. Mai ales pe cea mai importantă. Plicul... Strecurat cu eleganță, între două elucubrații ale Tartorului, - așa îi spunea ea doctorului - din care nu pricepea o iotă. Și nici n-o interesa. Pentru ea, important era că are cine s-o asculte. Plicul îi dădea prioritate față de cârdul de paciente care așteptau la ușa cabinetului, câte o jumătate de zi . Așa că, dacă avea chef să plângă, amintindu-și cum a prins-o cutremurul în timp ce era în baie și cum a sărit pe geam în pielea goală, noroc că stătea la parter, putea să plângă și o oră pe fotoliul din cabinet.
Pensionară, cu vechi ștate în casa iluziilor regăsite, madam Oracol se simțea "minunat, ca-n minunata epocă de aur".
- Taci, madam , cu epoca, încerca s-o oprească vreo pacientă binevoitoare. Vezi, c-aici e plin de călugări de la mănăstirea Secu și dai de dracu’ atunci când ieși.
- De dracu’ am dat de când au venit ăștia la putere. Nu i-ar mai răbda Dumnezeu, drăguțu’. Ce să-mi mai ia? Mi-a luat casa, pământu, bijuteriile. Și mi-a dat o chichineață de patru pe trei, c-a raționalizat și spațiu ca zahăru și uleiu. Tocmai la dracu-n praznic. La etajul sase, să-mi iasă sufletu’ din mine urcând, că liftu-i mereu defect și lumina arde numai când vrea nebunu, arză-l-ar focu și mânca-l-ar viermii ăi neadormiți! Că l-a obligat și pă bărbatu-meu să se despartă de mine, c-a fost tata chiabur. Și i-am stricat dosaru’, de nu mai putea să plece în străinătate. Așa că i-a băgat-o pe gât pe stricata aia. Că era de neam prost. Și el îmi tot scria săracu’ din toată lumea și se ruga de mine să-l iert. Ba, să-l ierte cucii, că mi-a mâncat tinerețea și mi s-a scurs luminile ochilor de atâta plâns. Și-acu’ stau în doispce metri și cu nenorociții ăia dasupra. Că fumează ca șerpii și-aruncă, numa de-a dracu scrumu pă florile mele, de nu rămâne nici o frunză întreagă. Și dacă-mi vine și mie o prietenă la o cafea, nu pot să stau cu ea pă balcon că-ncepe ăia cu discoteca. Discoti-i-ar mama dracu’ și mânca-i-ar canceru’ de dobitoci! C-a venit nespălații cu repartiție și nu s-aude niciodată apa curgând la baie. Că se spală doar când plouă. N-o da Dumnezeu, drăguțu’, să moară cine știu io ... Să deschiz ziaru' de dimineață, că numai d'aia iau ziaru’, să văd morții. Cum îl deschiz, îl și închiz. Că cine vreau eu să crape trebe să fie pe prima pagină. Și ...
Madam Oracol se scoală de pe șezlong și-și pune halatul pe ea. Nu poate să se ducă așa, “în nudu’ gol” la cabinet. Și-o încearcă și-o migrenă...
- Unde-o fi asistenta? Că și astea umblă, pe unde și-a dus mutu iapa. Se-nfundă în câte-o cameră și trag din țigare. Arză- le- ar focu de țigări! Și nu vine nici una când ți-e rău. Și n-am pe nimeni, că sunt singură - singurică pe lume. Și mironosițele astea, tot timpu’ trebe să stai cu mâna-n buzunar. Că, dacă nu le dai ceva, bagă acu-n tine ca-n brânză. Și faci flecmon de dormi numa pe burtă. Ia, uite-o și p-aia ... Zice că-i bolnavă și umblă numa cu ochii după bărbați. Auzi, drăguță, ia pune-mi și mie vederile astea la cutie! Ce te uiți că-s toate pe numele meu? Păi, cine să-mi scrie și mie? Că n-am pe nimeni. Vezi, nu le pune pe toate odată. Să le primesc pe rând... Ia, uite-o pe matracucă? Ți-am zis eu? Uite-o cum stă spânzurată de brațul ăluia! C-ar putea să-i fie copil! Că nu se mai astâmpără , ale dracu’ isterice ... Da, pe mine nu mă interesează viața altuia. Că destul mă chinui singurăăă.
Madam Oracol și-a dat cu rimel, așa că s-a răzgândit și nu-și mai plânge de milă.
- Marfă proastă, comentează ea înciudată. Românească. Dacă te-apucă ploaia, te faci ca un coșar. Noroc că-mi mai aduc prietenele șmacuri de import.
- Păi, ziceai că n-ai pe nimeni?
Madam Oracol e de-a dreptul ofuscată.
- Cum să n-am? Păi știi ce mă iubește pe mine lumea? Că io nu umblu cu vorba. Și ce văd în cărți e sfânt.
- Dai în cărți?
- Așa, ca să mai treacă timpu’. După ce trece vizita, îți dau și ție, dacă vrei.
Scoate capul pe ușă și se uită pe coridor.
- Ce? N-a venit doctoru? Nu se face vizita? Auzi? Hai să-ți zic ceva! Da, să juri că nu mai spui la nimeni. Intr-o zi, i-am dat lu’ Tartoru-n cărți. L-am văzut că umbla ca bezmeticu și n-avea stare și mi-am zis: Hai să-ncerc. Iubea pe una de ghindă. Da, nu i se arăta cu cununie. Io i-am zis că-i cade la așternut, la un drum de seară. Cu bucurie. Mi-a prelungit șederea cu o săptămână. Păi, zii și dumneata! Ce să fac pe căldurile astea în București? Că-mi fierb creierii-n cap. Aici, de bine de rău, mâncărica – mâncărică. “Garsoneria”, mai mare ca a mea de acasă. Plimbărica-plimbărică. Și nu sunt singură. Ințelegi? Că pe mine asta mă omoară. Stai, să-ți dau adresa. Să vii neapărat pe la mine! Ia, uite ce cercei am primit! De la una pe care a părăsit-o amantu și-acu’ umblă cu unu-nsurat și cu copil. Da i-am zis că-i cade cu cununie.
Madam Oracol scoate cărțile de sub pernă.
- Asta e! Că eu nu duc vorba. D-aia vine lumea la mine ca la sfintele moaște. Tu de care ești? De verde, că ai ochii verzi ... Da, să nu mai spui la cineva, că te blestem! Că nici de la mine n-aude nimeni o vorbuliță. Că știi cum e ... Secretu-i secret cât îl știe unu singur. Ș-ăla mort. Ha, ha, ha! ...