Rareori oamenii spun ceea ce gândesc
de teamă să nu se surpe cetăţile din jurul ochilor, minţilor, mâinilor.
S-ar amesteca printre bolovani şi cuie-ale gândirii
atunci când nu sunt captivi în sarma ghimpată a inimii. Mincinoasă protecţie!
Am încercat astăzi să tac, să închid ochii, să pipăi o bucată de hârtie albă...
Simplu, fără explicaţii poetice printre tăceri!

Deseori oamenii au nevoie de-un petec de hârtie pe care să scrie
în minte, cu oftaturi prelungi care parte a umbrei e mai rănită:
cea pe care au răsturnat cafeaua ca un nor negru şi acum le plouă întunecat
sau
cea prinsă de furtună, răsucită şi trântită de pietrele pe care zac
gândurile negândite mă fac să tresar, alung cu palma imaginea umbrei
mă întorc la ziua de astăzi: prezentul e mai simplu de văzut
cu ochii închişi pot să-mi spun, încet, cât să mă audă munţii.

Îmi tărâi umbra ciuntită, din timpurile în care eram prizonieră în propriul eu.
Nu vreau alta, aş pierde din ceea ce sunt aşa că o lipesc cu petece albe
apoi merg tăcută, printre euri, ghicind după alte umbre ciuntite, oamenii!