Valiza Vuton zace închisă Louis
Versace expus pe strada Vaugirard
Parisul vagabond, cafeneaua dintr-un vis gurmand
vezi? mă duc paşii pe asfaltul bulevard
schimb ocheade cu Maillolul din statui
reflexii metalice în apa Senei
îmi zâmbesc
chemătoarele umbre ale înecaţilor poeţi

(Arikha, oda mirării, fragmente dispersate)

***

Expoziţia recent deschisă la muzeul de artă Tel Aviv încalcă în mod voit un dezirat major al pictorului:
a produce şi a expune pictură numai şi numai în lumină naturală.
Artificialul îi repugnă, neonul implică morbid şi rece, doar lumina solară satisface
redarea corectă a culorilor sale, subtil melanjate.
La numai 5 luni de la decesul artistului (29aprilie 2010) muzeul oraşului Tel Aviv instalează o dublă expoziţie Arikha:
Autoportrete şi Ilustraţii de carte pentru Shay Agnon -"Un câine rătăcit".
Biografia lui Arikha (născut în 1929, Bucovina) este bine cunoscută. Adolescent, este eliberat dintr-un lagăr de concentrare german şi din 1949 trăieşte alternativ intre Paris
şi Jerusalem. Pe Samuel Becket îl întâlneşte în 1956, acest an marchează începutul unei prietenii care durează 34 de ani, până la moartea marelui scriitor irlandez. Realismul picturii sale este într-o permanentă translaţie. Timp de 10 ani pânzele artistului suferă distilare, de la spontan şi intuitiv spre un abstracţionism indus mental.
În 1966 în eseul "Pictură şi Privire" Arikha scrie: "Pictura trebuie detaşată de înţelesul sau intrinsec. Nu citiţi pictura. Ea nu este o ideogramă şi nici materializarea unei scene, tot ce percepem sunt suprafeţe făcute din linii, forme şi culori, aplicate într-o anumită stare de tensiune. Cineva intervine, prelucrează manual aceasta suprafaţa ducând-o la limitele posibilităţii plastice. Despre picturile sale abstracte Arikha ne spune: "nu-s inspirate de natură, ele există în paralel cu natura". Natura sa este însuşi Parisul, clocotul oraşului:
***
În casa de amor
cineva strigă encore
mă văd atârnat de un gard
sub posterul Lapin Agile, chelnerul în frac negru
pictat de Lautrec, servind absint în căni de lut
toate aceste stări mărunte mă trimit acasă
la şevalet
la pianul dezacordat
la sticla de vin destupata
la ţigara gaulloise
să fac metamorfoze, să mă transform, în planul spiralat al unei zile ce trece
devin un polinom abstract
***
După 1965 abandonează pictura ca să se dedice desenului şi tipografiei de artă. Spre 1972 produce desene mici executate cu pensula, portrete şi mai ales naturi moarte minimaliste. Arikha se detaşează treptat de arta modernă în care crescuse, se declara pictor
post abstract aflat în imposibilitatea de a produce pânze a la "maniera grande" cum îşi denumea operele din trecut.
A urmat decizia de a picta "numai cea ce ochii văd". Mai respectă încă un principiu împrumutat de la maeştrii frescelor italieneşti Massaccio, Giotto: un tablou început va fi terminat în 24 de ore. Nu modifica şi nu retuşează nimic. Arikha se descoperă pe sine în această fază a introspecţiei, cu gura deschisă de mirare el tratează subiectele care îl fascinează: fructe, obiecte triviale, sau propria sa persoană. Nimic nu pare mai intrigant decât a se picta în autoportrete.
E aici o dilemă a unghiurilor, portretul sta cu faţa spre noi? cu spatele? e îmbrăcat sau poate nud? aşezat pe un scaun ? Mitul portretul manierist e spulberat de postura modernă, regele a coborât de pe cal, despuiat de zorzoane face primii paşi într-o lume scăldată de lumină şi culoare.
***
...acum mestec uleiuri cu neon ce intră pe fereastra atelierului
cu mirosul de castane prăjite de la hotelul George V
cu ţipăt de fete, rive gauche

***
Modelul este gata de o neostoită aventura în sine, ochiul şi mâna se articulează într-o orchestraţie a esteticului. Aceiaşi privire cercetătoare zboară intre pânză şi model, repetată de mii de ori, având un singur scop după cum spunea Becket: "a depăşii nevăzutul, a face posibil imposibilul.." Fără îndoială, influenţa lui Becket în arta lui Arikha este enormă.
Chiar la intrare în prima sală a expoziţiei luăm contact cu lumea autoportretelor. Privirea fuge de la un tablou la altul, de la atitudinea pasivă, umilă, şi până la strigătul unui Munch realist în detalii şi mimică. Spaţiul euclidian este eliberat, dizolvat, rămânem într-un câmp vizual stăpânit de himere.
Portretele fac ecoul strigătului unui om curios şi frământat de aspectele artei care catalizează seva zilelor, aşa cum îl vedem stând în picioare lângă o pânză neîncepută, pânza care îi este scut, adăpost.. dar şi marmita în care fierbe neliniştea creaţiei, acolo în fata pânzei nude se evaluează relaţia artistului cu mediul, cu lumină şi privitorul.
Suntem supuşi unui triunghi, balansul elementelor este lăsat liber emoţiei privitorului. Lipsesc arabescurile, contrastele reduse la necesar, spaţiul este populat de senzaţii şi de mirajul picturii.
Accesăm o coherentă viziune a realităţii imediate,
brutale, artistul nu flatează şi nu menajează. Ridurile, angoasele, îndoielile artei sale, sunt toate acolo, ca o sumă a trăirilor unui artizan al lucrurilor elementare, despuiate de mofturi. Sofisticarea rezidă într-o inimitabilă simpleţe
Şi totuşi, tablourile retrospectivei sunt expuse sub slabe reflectoare electrice, forţa picturii depăşeşte spectrul artificial, sunt pânze puternice, bărbăteşti, artistul ne hipnotizează cu ochii săi calzi şi cercetători din spatele ochelarilor ..
Arikha era miop.
Nu şi trecătorul prin această deosebită expoziţie.
***
te gândesc în timp ce faci dragoste
în camera ta slab luminată
în patul tău cu gratii de strigăt
sub glastre de fier cresc cheile oraşului
părul tău are sensul subtil al tablourilor în cărbune
cultură şi memorie îmi zici, aducând
genunchii tăi arici sub palmele mele pline de vopsea

ce fior în această după amiază, ploaie
de parcă totul se petrece într-un revers foetal
în care tu ai plecat să vânezi fluturi cu bunicul
apoi te naşti
pe masa mea de lucru
într-o irizată pată de sânge..

***

text şi versuri: Adrian G
Oct 2010