Încercase, de câteva ori, să ajungă la sertarul de sus din corpul-turn al mobilei din sufragerie, dar era încă prea scundă - la opt ani avea trupul unei fetiţe de vreo cinci-şase anişori – dar absolut toate tentativele se terminaseră prin inevitabile căderi, destul de dureroase.
Nu renunţase, uita repede durerea şi nici vânătăile de pe pulpe sau braţe, urme provocate de muchiile mobilierului vechi, dar impecabil lustruit, nu reuşeau să estompeze dorinţa copilărească de a atinge acel obiect negru - argintiu care lucea, uneori, în mâinile aspre ale bunicului.
În fiecare seară, învelită până sub bărbie de plapuma umplută cu lână albă ca laptele şi pufoasă ca norii de vară, asculta cuminţică vocea obosită a bunicului ce povestea, cu ochii înlăcrimaţi, întâmplări adevărate din vremea tinereţii lui zbuciumate, din timpul războiului.
Cel mai mult şi mai mult îi plăcea cum repeta bunu` ei “am luptat cu ruşii, cu nemţii, am fost în Basarabia, am fost în Ungaria şi m-am întors cu bine, fără să păţesc mare lucru”.
De fiecare dată când spunea asta, o privea puţin şmechereşte, mustăcind un zâmbet cald şi apleca fruntea uşor spre trupul firav al copilei care se dezvelea rapid. Apoi, cu mâinile mici, delicate, dar energice, îi răvăşea părul alb şi moale, căutând acel loc care o bucura şi o intriga, deopotrivă.
“Cum, bunicule? De ce spui că n-ai păţit nimic? Dar aici, aici… ce e asta?”
Îşi introducea degetul arătător de la mâna dreaptă, aproape jumătate din el intra acolo, în acea mică “scorbură”, deasupra părţii din dreapta a frunţii bătrânului şi îl întreba, mereu cu o uimire neprefăcută, “nu te doare deloc dacă pun aici degetul?”
Şi el, mândru şi coborât câteva clipe în lumea ei minunată în care se simţea mult mai bine decât în cea reală, îşi îndrepta spatele gârbovit de ani şi de nevoi şi începea să-i spună, iar şi iar, povestea cu schija care i-a perforat craniul, dar nu l-a ucis. Dumnezeu a hotărât că merita să se bucure de o asemenea minunăţie de fată, peste ani, ca răsplată pentru ororile văzute în războaiele acelea pe care nu le înţelegea nici acum, după atâta timp.
Nu apuca niciodată sfârşitul poveştilor, întotdeauna era pe tărâmul viselor când bunicul ajungea să descrie cum el, soldat instruit care ţinea mitraliera grupei, ocupa întotdeauna poziţiile cele mai înalte din teren - fiecare mică ridicătură era importantă pentru obţinerea unui unghi de tragere cât mai bun - şi începea să-şi sape adăpostul individual unde se cuibărea în aşteptarea inamicului.
Avusese mare noroc cu medicul acela de la spitalul din Odessa care-i extrăsese bucata de metal. De fapt, recunoştea asta de câte ori se gândea serios, norocul lui fusese că purtase casca în acea zi ploioasă şi îi mulţumea Domnului, în fiecare dimineaţă, pentru ploaia aceea măruntă şi pătrunzătoare care-l determinase să-şi ridice casca de pe ceafă - aşa o purta de obicei, să nu-i cadă pe ochi şi să-i afecteze vizibilitatea – şi să o lege strâns cu acele cureluşe groase, de piele neagră, care-i făceau răni sub bărbie.
Obuzul căzuse foarte aproape, să fi fost vreo 9-10 metri, dar îi auzise şuieratul ameninţător. Avusese timp să închidă ochii şi să aplece capul în noroiul din mica groapă în care se afla. Schija pătrunsese prin cască şi-i perforase craniul, dar se oprise, Dumnezeu a vrut aşa, repeta mereu cu recunoştinţă, fără să ajungă să distrugă acea parte minunată, fragilă, “greieraşul”.
În jur - el nu văzuse, îşi pierduse cunoştinta, dar îi povestiseră, ulterior, soldaţii din celălalt pluton răsfirat pe deal, în dreapta lui - se iţeau din mocirlă, cam din trei în trei metri, bucăţi din camarazii lui, flori de câmp sângerânde, răsărite timpuriu.
Mai târziu, la spital, durerea de cap era insuportabilă încât se ruga zilnic de medic şi de cele câteva surori care forfoteau, sleite de puteri, printre paturile şi răniţii culcaţi direct pe podeaua rece, să i se administreze o doză mare de anestezic, să nu se mai trezească.
După două săptămâni de la operaţie, nici durerea nu mai era atât de persistentă, nici vederea nu-i mai era înceţoşată şi le muţumea tuturor că nu i-au fost ascultate smintitele rugăminţi.
Privea în jur, realiza că era cel mai zdravăn din tot acel salon improvizat şi nu crâcnise când fusese mutat din patul lui într-un colţ, pe jos, lângă uşă, pe o pătură groasă, veche, acoperită de un cearceaf pătat de sânge.
Ameţea permanent, dar îşi recăpătase amintirile. Culmea, la început nimic legat de război, vedea nucul bătrân din spatele casei părinteşti, din satul acela liniştit de lângă Dorohoi, mângâia blana aspră a lui Halcă, câinele alături de care crescuse, ieşea pe înserat cu Ionică, băiatul învăţătorului, să-şi împărtăşească unul altuia planurile de acţiune pentru hora de la sfârşitul săptămânii.
Adormea obosit de atâtea gânduri şi visa în puţinul timp dintre o deschidere a uşii şi alta. Când se deschidea uşa îi atingea picioarele şi se trezea, se ghemuia, adormea la loc, dar în somn trupul se destindea. Visa cum o atinsese, pentru prima dată pe sâni, pe Aurica, cum ea, neaşteptat, îi arsese o palmă zdravănă pe obrazul stâng, apoi, năvalnic,, îl prinsese cu ambele mâini de mijloc şi-şi lipise faţa de pieptul lui, tremurând de plăcere, de dorinţă.
Se trezea de zeci de ori, aţipea la loc, visa acelaşi lucru, ca o placă de patefon stricată, transpira, avea frisoane, dorul era fără margini. O lăsase cu burta la gură, plângând de spaima că el nu o să se mai întoarcă, că o să rămână singură, neluată şi cu plod.Plecase la război să-şi încerce puterile în încleştarea cu moartea.
Până atunci răzbise, îi râdea în nas, nu avea cum să ajungă acolo, în colţ, după uşă; încerca permanent, dar până la el, se oprea să-i culeagă pe cei din jur, din salon, mereu alţii, tineri şi ei, dar fără noroc.
După atâta vreme, în minunea asta blondă care doarme adânc pe partea dreaptă, cu pumnişorii strânşi unul lângă altul sub bărbie, o întrezăreşte pe Aurica, bunica ei, dusă de şapte ani şi pe mama ei, Eusebia, plecată să câştige mai mulţi bani îngrijind o ducesă scăpătată, bătrână, din Toscana.
De când i-a murit bărbatul într-un accident stupid,( voia să traverseze strada regulamentar, pe zebră, un biciclist nu a frânat crezând că se poate strecura printre pietoni, a intrat în el, a căzut pe spate şi s-a lovit cu capul de bordură, murind pe loc ), Eusebia nu a mai ştiut altceva decât să plângă şi să muncească pe rupte, nimic n-o mai mulţumeşte, până şi pe Mara Nela pare că a uitat-o în grija lui, parcă nu mai ştie cum să vorbească cu ea, cum să-i ostoiască dorul.
Iar el, mamă, tată şi bunic la un loc, nu se plânge defel, deşi ar avea motive: pensia mică, medicamentele scumpe, ce să mai zică de toate facturile care rămân neplătite câte două luni, de administratorul care îl hărţuieşte săptămânal, dom` Vasile, mai plăteşte bre ceva la întreţinere, că te paşte evacuarea, de învăţătoarea care-l sună să-i atragă atenţia, "Domnu` Popa, nepoata dumneavoastră este neatentă, de obicei visează cu ochii deschişi, uneori întrerupe orele, începe să povestească tot felul de întâmplări care nu au nicio legătură cu realitatea. E deranjant, vă rog să luaţi măsuri!"
De ce s-ar fi plans? Nu are el optzeci şi doi de ani, vederea încă ageră, mintea clară, o gaură în cap care-l face special, o nepoată frumoasă şi isteaţă şi… mai ales, nu are el acea comoară râvnită de toţi bătrânii de la clubul veteranilor, unde mai joacă, din când în când, dimineaţa câte două-trei partide de şah, până iese asta mică de la şcoală?
Comoară, da! Cum altfel se poate numi un Luger P-08 Parabellum, automat, cu cartuş de 9 mm, fabricat în 1928 şi găsit în stepa ungurească în timpul retragerii nemţilor din primăvara lu` patruş`cinci? “Este cel mai cunoscut dintre pistoalele germane şi una dintre cele mai vânate piese de colecţie, subiect de studiu şi dezbatere pentru multe generaţii de colecţionari.” … a citit bunicul Vasile într-o revistă şi apoi, s-a interesat: al lui, bine întreţinut şi în funcţiune fiind, ar face cam cinci - şase mii de euro.
La un moment dat, Eusebia a insistat să-l vândă “să mai ieşim şi noi din nevoi, măi tăticule!”, dar el n-a vrut să audă de aşa ceva “Cum să dau altuia comoara mea, tinereţea mea nu e de vânzare. L-am ascuns atâţia ani, pe timpul comuniştilor, iar acum, când am acte în regulă, cartuşe originale şi pot să-l scot la vedere, să-l dau? Niciodată! O să las scris să nu poată fi vândut decât de Mara Nela, dar numai după ce va împlini douăzeci de ani” şi a rămas aşa cum a hotărât el.
În fiecare seară de vineri deschidea sertarul cel mai de sus al bibliotecii şi scotea cutia de lemn de paltin, căptuşită cu burete învelit în catifea albastră, ridica, cu gesturile unui Papă ce înalţă pocalul de aur cu vin roşu – sângele Mântuitorului -, capacul simplu, nelăcuit şi extrăgea încet, ritualic, acel instrument negru şi rece.
Faţa i se lumina în timp ce ţinea pistoletul în palmele asprite de geruri, dar mai ales de muncile grele. Îl privea, preţ de câteva minute bune, îl ridica spre tavan lăsând lumina becului economic să-i aloce o strălucire efemeră, apoi, cu paşi mici, cu grijă, se îndrepta spre bucătărie, se aşeza încet pe taburetul din lemn de fag - locul în care se simte în largul lui – şi începea să desfacă, să cureţe, să ungă, să şteargă fiecare părticică, fiecare milimetru din trofeul lui drag.
Nu avea nimeni privilegiul de a asista la spectacolul acesta din serile de vineri. Soţia lui, Aurica, ştiuse de pistol, i-l arătase încă de la venirea de pe front, dar mai apoi, când legile deveniseră intransigente, îi spusese, într-o bună zi, că l-a dus si l-a predat la Miliţie şi ea l-a crezut, nu o minţise niciodată.
După revoluţia din `89 l-a dezgropat din curtea din spatele blocului - îl lăsase bine împachetat, plin de unsoare, la rădăcina unui zarzăr în momentul plantării şi de câte ori uda zarzărul, se ruga la Dumnezeu să crească pomul drept şi mult roditor şi, pe de altă parte, să nu-i ruginească comoara. Când l-a adus în casă era atât de emoţionat încât i-au dat lacrimile în timp ce intra pe uşa apartamentului.
Aurica l-a întrebat ce s-a întâmplat, dar aflând despre ce era vorba, s-a cam supărat: “M-ai minţit omule, m-ai minţit! N-ai avut încredere în mine că pot tine un astfel de secret… ”, dar i-a trecut repede când el a explicat: “N-am vrut să duci aşa o povară, n-am vrut să te încarc cu acest secret, cu spaima că puteam fi prins, nu voiam să fii parte vinovată în caz că se descoperea”.
Ziua de vineri era cea în care bunicul întinerea în fiecare săptămână, de parcă pistoletul acela era fermecat, îi dădea putere, speranţă, îl umplea de bucurie. Nu putea explica de ce se întâmpla asta, se gândea, deseori, că poate aparţinuse unui ofiţer neamţ de familie bună, vreun baron ceva, acolo “vreun Von “ cum îi plăcea să spună şi se simţea, într-un fel, ca deţinător al acelui obiect, descendent dintr-o familie străveche, el, Vasile Popa, sărăntocul satului Broscăuţi.
Nimeni şi nimic nu putea să-i umbrească bucuria lui săptămânală şi nici n-o împărţea cu nimeni, vecin, prieten sau rudă de sânge. Doar zvârluga asta mică reuşea, uneori, să-i smulgă câte un minut - două de prezenţă în sufragerie şi doar până în momentul în care el ridica acel capac. Apoi, o trimitea blând, în dormitor spunându-i : Mara Nela, acu` bunelu` are nevoie să fie singur, să-şi încălzească puţintel inima privind comoara. Fă bine şi du-te să te joci cu păpuşile!” şi ea, ascultătoare, pleca închizând încet uşa în urma ei.
Câteodată însă, mânată de o curiozitate specifică vârstei, lăsa uşa întredeschisă şi urmărea, aproape ţinându-şi respiraţia, ritualul de ridicare a comorii spre tavan, zbughind-o spre dormitor abia când bunicul se îndrepta agale către uşă cu intenţia de a merge la bucătărie, unde accesul era strict interzis de… cheia răsucită în broasca ruginită.
Vinerea asta, Mara Nela fusese apreciată la şcoală, de doamna învăţătoare care-i spusese bunicului că, în ultimul timp, copila era mai atentă la lecţii, mai cuminte şi mai activă, încercând să raspundă corect la întrebările adresate.
Bunicul se îmbujorase de plăcere, scosese pieptul înainte, la fel ca atunci când primise “Meritul Militar clasa a II-a” – “clasa I e pentru generali, probabil… ” – iar drumul spre casă fusese foarte plăcut, de mână cu nepoţica lui dragă.
După masa de prânz, pe la patru şi douăzeci, plăcutele emoţii acumulate în cursul zilei se împletiseră armonios cu oboseala adunată în el, ca firul metalic al unei rulete în carcasă, rezultând un dulce somn adânc, odihnitor.
Ea mai crescuse între timp, cum cresc feţii frumoşi în poveştile balcanice, cum cresc copiii în ziua de azi “văzând cu ochii” şi îşi mai încercase, încă o dată, puterile cu turnul din sufragerie.

Să tot fi fost trecut de şase şi jumătate seara... vecinii adunaţi ciucure pe palier, intrigaţi de bubuitura care-şi pierdea ecoul pe scările blocului, începuseră să audă, din ce in ce mai clar, mai sfâşietor, plânsul şi urletele unui bătrân veteran de război “comoara meaaaa… comoara meaaaa… mica mea comoarăăăăăă!”