va veni o vreme
când mă voi pierde
în catacombele tale
cu un sărut rece
şi o îmbrăţişare de gheaţă
aşa cum l-am pierdut pe bunicul
pe ultimul drum

a plecat şi nu s-a mai întors
poate prea devreme ca să-i mulţumesc
era un om bun
ştia să dăruie bunătatea
fără să ceară nimic în schimb

cu el nu mă plictiseam niciodată
mă aşeza pe genunchi
şi-mi povestea aşa de frumos
că adormeam în braţele sale

dar s-a dus
şi odată cu el
a luat o parte din mine

de atunci
l-am aşteptat mereu
dar nu s-a întors
nici acum

mi-a apărut odată-n vis
mi-era aşa de dor
că am vrut să-l strâng în braţe
să-i arăt cât am crescut
că-i respect vorbele înţelepte
drept povaţă

n-am avut timp
mi-a zis că-i prea devreme să ne-ntâlnim
şi să nu mă grăbesc
c-o să m-aştepte

cu el nu-mi era frică niciodată
era un mare vânător
şi s-avânta până-n adâncul pădurii
chiar şi-n nopţile întunecate

acolo l-am pierdut
la ultima vânătoare
rămăsese fără cartuşe
iar prada era prea mare ca s-o doboare
parcă trăgea cu gloanţe oarbe
nu-i foloseau la nimic

a fost curajos până-n ultima clipă
chiar dacă ştia rezultatul
şi ultima sa dorinţă a fost să mă vadă
să-mi zâmbească
şi să-mi dea un ultim sărut

am ajuns prea târziu
plecase devreme
dis-de-dimineaţă

aşa cum obişnuia să plece la vânătoare