Trăim într-o ţară veselă. Mai exact, hâtră. O ţară în care oricine face tot ce-i trece prin cap. Prin tărtăcuţă. Prin gleavă. Prin bostan. Prin bibilică. Prin diblă. Aşa! * Bunăoară, la Orşova, un consilier pus pe glume s-a supărat foarte că onor consiliul local a refuzat să aprobe un mic buget, acolo, pentru un festival Eminescu, ce se desfăşoară de vreo douăzeci de ani. Carevasăzică la Orşova se desfăşoară de douăzeci de ani un festival! International! Foarte frumos! Deşi unii ar putea zâmbi. Sau ar putea pune întrebări. De ce tocmai aici? Dar ce avut-a Eminescu, marele poet, cu micul orăşel de pe Dunăre? Aşa se vor fi întrebat şi consilierii locali, pe vreme de criză. N-avem bani de festivaluri, domnilor! Nu?! Şi atunci, susţinătorul local al culturii a anexat proiectului de votat întru aprobarea modicului buget un amendament. Cam pe şest. Şi cum primarul a revenit la sentimente mai bune, într-o a doua şedinţă proiectul a trecut şi festivalul a căpătat fondurile necesare. Numai că proiectul s-a votat cu amendament cu tot, iar acolo era stipulat că, pe 14 ianuarie, fiecare consilier sau angajat al primăriei trebuia să recite o poezie de Eminescu. De nu, cinci mii de lei noi amendă! Şi ce jale pe bieţii oameni! Cum se mai văitau nişte doamne că vremea recitărilor a trecut! Ca şi vremea! Cum se mai chinuia un domn să recite prima strofă din „Luceafărul”! Fără a trece de versul al doilea. Şi până la urmă primarul (tot el!) a anulat amendamentul şi a scăpat oamenii de belea. Iar singurul care a învăţat şi chiar şi-a spus poezia a fost hâtrul nostru consilier. Iată textul: „Vre o zgâtie de fată/ Cărei gura nu-i mai tace,/ Ca stigleţii-ntoarce capul/ Când încolo, când încoace.// Sau o alta visătoare/ care lină şi măreaţă/ Are-n ochii-i întuneric/ Şi mândrie are-n faţă;// Sau mai mici şi mai plinuţe,/ Sau mai zvelte sau ma slabe,/ Toate peste-un sfert de secol,/ Vai! vor fi aproape babe.// Şi zâmbesc atât de dulce/ Ca şi când ar fi de-a pururi!/ Toate graţiile de-astăzi/ Or să fie-atunci cusururi.” Ştia el ce ştia, recitatorul orşovean, când susţinea că Eminescu a fost om de stânga! În privinţa femeilor. Nu? * Dar hâtri sunt peste tot, deşi fiecare se manifestă în felul său. De pildă, la Galaţi, unde în parc se află o sculptură numită Muza lui Eminescu. O muză golişoară, căreia de vreo zece ani cineva îi tot fură o mână, pe care a retezat-o, iniţial, de la încheietură. Probabil cu trudă. Dar Consiliul Local şi primarul au comandat altă mână, pe care au lipit-o la loc. Hoţul a aşteptat, cu răbdare, un nou 15 ianuarie şi a furat iarăşi mâna muzei. Iar primăria a comandat altă mână. Pe care hoţul a furat-o din nou, în ianuarie. Şi tot aşa! Până când consilierii s-au gândit să aibă la îndemână o rezervă de mâini, pe care să le tot lipească în locul celor furate. Anul acesta mâna muzei a dispărut din nou. Dar edilii sunt, pentru moment, liniştiţi: mai au două mâini de rezervă. * Şi pentru că tot veni vorba de hoţi originali (dar şi de literatură) să poposim preţ de câteva rânduri şi în Sadova, localitatea de baştină a simpaticului poet oltean Constantin Preda (pe care l-am vizitat cândva, în tinereţea noastră, la casa părinţilor săi, împreună cu câţiva confraţi; făcând, noi, destulă pagubă în puii de pe bătătură şi în băuturile de prin cămară). Aici, la Sadova, originalitatea literară a lăsat, astăzi, locul alteia: cineva, supărat din cine ştie ce pricină pe veghetorii ordinii publice, a furat, într-o seară, plăcuţele de înmatriculare de la maşina poliţiei. Dar n-a făcut nicio brânză, spun eu, pentru că dacă edilii gălăţeni au mâini de rezervă pentru statuia muzei, e lesne de presupus că poliţiştii sadoveni au mult mai multe numere de rezervă pentru maşina lor. * Dar ia să nu mai rătăcim noi prin cele depărtări şi să revenim la matcă. Adică la Găeşti, de unde au izvodit şi cură şi revista noastră. Şi unde am auzit că şi-ar fi avut baştina Marioara Sachelarie, cea despre care o monografie a urbei ne spune că ar fi pus bazele literaturii americane moderne. Chit că ea nu e decât un personaj fictiv al lui Mircea Horia Simionescu! Aici, la Găeşti, târg vestit nu doar pentru frigiderele sale, dar şi pentru pârâiaşul Răstoaca sau pentru crâşma Căţeaua Leşinată, apare, de mai mulţi ani, o foaie locală numită (evident) „Cronica Găeştiului”. Opt pagini pe lună cu ştiri de tot felul, pe care târgoveţii le devorează. De aici am aflat că la Găeşti se desfăşoară, în fiecare an, pe la jumătatea lui noiembrie, o lăudabilă manifestare intitulată „Zilele Bibliotecii”. În cadrul ei sunt prezentate, de regulă, cărţi ale autorilor locului, apărute în intervalul dintre două manifestări. Plus punctarea unor evenimente petrecute în acelaşi fragment de timp. Cum ar fi, anul acesta, regretatul sfârşit al poetului Adrian Păunescu. Evocat, zice „Cronica...”, în cadrul „Zilelor Bibliotecii”. Dar acolo a fost prezentat şi un aşa-zis roman de debut al unui vârstnic fost activist cultural dâmboviţean, pe numele său Ion Coca. Evident, autorul a fost insoţit de un critic literar, numitul Ştefan Ion Ghilimescu. Însă depăşindu-şi rolul, omul ce ar fi trebuit să prezinte cartea a găsit cu cale să se pronunţe şi în legătură cu poetul dispărut. Şi ar fi glăsuit aşa: „Nu-l mai citiţi pe Păunescu, citiţi-l pe Coca!”. Moment în care sala a murmurat a revoltă. Şi care i-a prilejuit redactorului pe probleme de cultură al mensualului găeştean o reacţie şi mai revoltată, însoţită de întrebarea: „Dar cine este acest Ghilimescu?”. O întrebare justificată, care ar fi trebuit, totuşi, să fie însoţită de încă una: „Dar cine mai e şi Coca ăsta?” * La bună revedere, că năzbâtii sunt multe! ("Litere", ian. 2011, va aparea)