nu ştiu ce să-ţi spun draga mea.
soarele meu e mai bătrîn cu 20 de ani decît soarele tău,
şi-n răstimpul ăsta n-am învăţat încă
ce-i dragostea, cum se foloseşte, cum se întreţine, ce mănîncă
ce faci cu ea după ce moare.
dacă e adevărat că noi oamenii după moarte
mergem în rai, n-ar fi drept oare ca şi dragostele noastre
în raiul dragostei să urce?
în raiul dragostei ar trebui să existe dragostea mea
pentru căţeluşa cea galbenă, laika, dar şi cea pentru domnule motan
la fel şi ce-am simţit eu cînd citeam chiriţele
în timp ce l-au îngropat pe tataia mărin
şi aia de cînd aveam vreo cinci ani şi hotărîsem să mă însor,
şi cea de acum
o să ajungă acolo –
pentru că aşa-i în firea lucrurilor
se nasc, iubesc şi mor.
peste 20 de ani soarele tău o să aibă vîrsta soarelui meu
de acum. al meu o să coboare spre orizont, luciul lui
în apa tîrzie a dîmboviţei o să fie lung, alb din ce în ce
mai transparent, dragostea mea
de două ori mai bătrînă ca azi o să fie isterică şi enervantă
ca o amendă de circulaţie
pe care ai plătit-o dar n-ai dovada şi nemernicii
vor s-o plăteşti din nou.
dragostea mea o să amuşine dragostea ta
timp de cîteva minute cît ţine întrevederea
la fel cum un cîine în lesă miroase plin de aplomb căţeaua dusă
de o femeie întîlnită pe stradă întîmplător
pînă i se liniştesc instinctele te încetineşte din mers
ca şi cum ar şti
că în raiul dragostei iubirile noastre ajung bătrîne neputincioase şi oarbe
abia dacă ne mai recunosc.