Virgil, impresionată de acest portret spiritual, pictezi în cuvinte o imagine dintr-un lăuntru, care apare treptat, dincolo de liniile chipului, de neputința cuprinsă în mâini, mâini ce: "îi atîrnau rămășiță de viață așteptîndu-și sfîrșitul ca niște fructe zbîrcite mirosind amărui a duhan lut amestecat cu balegă de cal și izmă" Știu, "erau totuși ale lui/de la Dumnezeu", însă întreg al tău poem m-a trimis la un tablou de Rembrandt, de la Luvru: "Portrait of an Old Man" (see this: Portrait of an Old Man 1665 (30 Kb); Oil on canvas; Uffizi, Florence; pe Rembrandt, pictures). În prima strofă sunt multe cuvinte care încep cu pă, pe, pi, pa... (privea, pielea, palmelor, parcă, parcă, poveri, pământii, pustii, prelungirea, pretexte, pentru) - asta ar fi singura disonanță din poezie. Tu alegi dacă păstrezi așa sau schimbi ici-colo. Mă bucură să găsesc aici un poem așa cum îl știu eu pe Virgil Titarenco a scrie.