Text după o imagine impusă 13

Câteodată mă visez alergând. Sunt îmbrăcată pe jumătate în plasă, ca într-una dintre poveștile pe care mi le citește Arius duminica dimineața. Am un corp subțire, pielea bronzată, degete lungi la picioare. Desculță, simt pământul strecurându-mi-se printre degete, cald, proaspăt, crud. Bate vântul. Cum să îți explic ce înseamnă să visezi că bate vântul? Îmi simt pielea atinsă de ceva fără formă, fără consistență. Dar care ar putea să lase urme. Ochiurile de la plasă se strâng mai puternic pe braț, pe jumătatea de piept acoperită. E ca și cum cineva le-ar împinge în carne. Fiecare fir de păr de pe corp pare străbătut de atingerea aceasta ciudată, e ca și cum nimic nu își mai găsește locul, ca și cum o făptură doar bănuită m-ar atinge din toate părțile dintr-o dată.

Din pămînt crește iarba. Verde, aplecată ușor înapoi înspre sol, ca și cum, oricât de dreaptă, i-ar fi teamă să se îndepărteze și să piardă din vedere de unde a plecat.

Să alergi prin iarbă, să bată vântul.

Uneori, în vis, mă așez. Dacă stau mult – știi să măsori timpul în vis? – dacă stau mult culcată în iarbă, furnicile și tot felul de gâze încep să se urce pe mine. Atunci îmi imaginez că mă gâdilă. Este foarte greu, și nu am reușit de prima dată să îmi imaginez în timp ce visam. Oricât m-aș gândi la asta în timpul zilei, când Arius nu are nevoie de mine să exerseze amintiri, oricât m-aș gândi și aș scormoni prin fișierele de amintiri, experimentând cum se simte când te gâdili, tot nu reușesc să simt în vis iarba gâdilându-mă. Dar îmi pot imagina.

Când practicăm amintiri, destinația preferată a lui Arius sunt cele șapte poduri arcuite din Amsterdam. Mai precis, cel de-al treilea pod, bătrâna care vinde flori. Mă ține acolo, legată de căruciorul bătrânei. Mă obligă să mă uit la mâinile ei mici, zbârcite. Mă obligă să îmi țin ochii deschiși, să îi urmăresc degetele în timp ce pipăie tulpinile de flori, mă pune să îi intru în palme, să ating turiștii când îi dau banii. Eu plâng și mi-e frig, dar Arius nu mă lasă să plec până seara. Bătrâna începe să zâmbească, pe măsură ce se întunecă. Se uită lung pe sub spinările arcuite ale podurilor, fața i se întinde în jurul ochilor mijiți, și se lasă cuprinsă de zâmbet. Îl simt pe Arius tremurând de plăcere, de nerăbdare. Ieri mi-a expus teoria lui despre bătrână: adună bucuriile celor care îi primesc florile din mână, zâmbetele pierdute ale turiștilor, sărutările și strângerile de mână ale veșnicilor îndrăgostiți. Adună fiecare secundă furată și o cultivă în ghivecele ei mici, ruginii. În săptămânile care urmează, le vinde drept flori.
Dacă aș fi mai mult decât un receptacul de amintiri, i-aș spune că vorbește despre el. Dar nu este locul meu să îi spun așa ceva. Eu doar trebuie să îl conduc spre amintirile stocate în mine și să-l învăț să viseze. Îi țin de urât mai mult decât ar trebui, dar așa sunt toți cei ca mine, nu îi poți spune unui copil că nu vrei să asculți povești, când el vrea să îți citească.

Pe mine mă dor însă apusurile bătrânei. De clanța de la ușa casei sale atârnă spânzurată tristețea. În casa goală se topesc cele șapte poduri ale Amsterdamului, cu florile lui toate. Arius nu merge niciodată până acolo, dar m-a trimis pe mine odată și mi-a cerut să-i povestesc. Eu fug uneori la ea, în clipele mele în care ar trebui să mă odihnesc. Îmi imaginez că ne ținem cumva de urât una alteia.

De la ea am învățat să plâng, dar lui Arius nici asta nu-i place, îmi spune că îmi stric mașinăriile când plâng de-adevăratelea. În amintiri și în vis am voie, dar în realitate el se chinuie să îmi păstreze toate rotițele, ușițele, cheile cu care îmi sunt legate pleoapele, buzele, urechile, fruntea, mergând, iar eu risc totul cu o singură lacrimă. Are dreptate.

Acum ne pregătim de visat. Nu i-am spus niciodată cât de dureros este pentru mine, abia pot să respir cu toate mașinăriile astea pe mine. Prin gură îmi trec amintiri. Mi-aș dori să am mâini să le desprind pe toate când doarme Arius, să-l abandonez într-un vis, să-l las să se descurce singur, iar eu să îmi întind trupul nou deasupra întregului pământ, să închid ochii și să aștept primul meu vis, prima amintire.