Șapte poduri peste memorie

imaginea utilizatorului Sapphire
Prolog

Text după o imagine impusă 13

Câteodată mă visez alergând. Sunt îmbrăcată pe jumătate în plasă, ca într-una dintre poveștile pe care mi le citește Arius duminica dimineața. Am un corp subțire, pielea bronzată, degete lungi la picioare. Desculță, simt pământul strecurându-mi-se printre degete, cald, proaspăt, crud. Bate vântul. Cum să îți explic ce înseamnă să visezi că bate vântul? Îmi simt pielea atinsă de ceva fără formă, fără consistență. Dar care ar putea să lase urme. Ochiurile de la plasă se strâng mai puternic pe braț, pe jumătatea de piept acoperită. E ca și cum cineva le-ar împinge în carne. Fiecare fir de păr de pe corp pare străbătut de atingerea aceasta ciudată, e ca și cum nimic nu își mai găsește locul, ca și cum o făptură doar bănuită m-ar atinge din toate părțile dintr-o dată.

Din pămînt crește iarba. Verde, aplecată ușor înapoi înspre sol, ca și cum, oricât de dreaptă, i-ar fi teamă să se îndepărteze și să piardă din vedere de unde a plecat.

Să alergi prin iarbă, să bată vântul.

Uneori, în vis, mă așez. Dacă stau mult – știi să măsori timpul în vis? – dacă stau mult culcată în iarbă, furnicile și tot felul de gâze încep să se urce pe mine. Atunci îmi imaginez că mă gâdilă. Este foarte greu, și nu am reușit de prima dată să îmi imaginez în timp ce visam. Oricât m-aș gândi la asta în timpul zilei, când Arius nu are nevoie de mine să exerseze amintiri, oricât m-aș gândi și aș scormoni prin fișierele de amintiri, experimentând cum se simte când te gâdili, tot nu reușesc să simt în vis iarba gâdilându-mă. Dar îmi pot imagina.

Când practicăm amintiri, destinația preferată a lui Arius sunt cele șapte poduri arcuite din Amsterdam. Mai precis, cel de-al treilea pod, bătrâna care vinde flori. Mă ține acolo, legată de căruciorul bătrânei. Mă obligă să mă uit la mâinile ei mici, zbârcite. Mă obligă să îmi țin ochii deschiși, să îi urmăresc degetele în timp ce pipăie tulpinile de flori, mă pune să îi intru în palme, să ating turiștii când îi dau banii. Eu plâng și mi-e frig, dar Arius nu mă lasă să plec până seara. Bătrâna începe să zâmbească, pe măsură ce se întunecă. Se uită lung pe sub spinările arcuite ale podurilor, fața i se întinde în jurul ochilor mijiți, și se lasă cuprinsă de zâmbet. Îl simt pe Arius tremurând de plăcere, de nerăbdare. Ieri mi-a expus teoria lui despre bătrână: adună bucuriile celor care îi primesc florile din mână, zâmbetele pierdute ale turiștilor, sărutările și strângerile de mână ale veșnicilor îndrăgostiți. Adună fiecare secundă furată și o cultivă în ghivecele ei mici, ruginii. În săptămânile care urmează, le vinde drept flori.
Dacă aș fi mai mult decât un receptacul de amintiri, i-aș spune că vorbește despre el. Dar nu este locul meu să îi spun așa ceva. Eu doar trebuie să îl conduc spre amintirile stocate în mine și să-l învăț să viseze. Îi țin de urât mai mult decât ar trebui, dar așa sunt toți cei ca mine, nu îi poți spune unui copil că nu vrei să asculți povești, când el vrea să îți citească.

Pe mine mă dor însă apusurile bătrânei. De clanța de la ușa casei sale atârnă spânzurată tristețea. În casa goală se topesc cele șapte poduri ale Amsterdamului, cu florile lui toate. Arius nu merge niciodată până acolo, dar m-a trimis pe mine odată și mi-a cerut să-i povestesc. Eu fug uneori la ea, în clipele mele în care ar trebui să mă odihnesc. Îmi imaginez că ne ținem cumva de urât una alteia.

De la ea am învățat să plâng, dar lui Arius nici asta nu-i place, îmi spune că îmi stric mașinăriile când plâng de-adevăratelea. În amintiri și în vis am voie, dar în realitate el se chinuie să îmi păstreze toate rotițele, ușițele, cheile cu care îmi sunt legate pleoapele, buzele, urechile, fruntea, mergând, iar eu risc totul cu o singură lacrimă. Are dreptate.

Acum ne pregătim de visat. Nu i-am spus niciodată cât de dureros este pentru mine, abia pot să respir cu toate mașinăriile astea pe mine. Prin gură îmi trec amintiri. Mi-aș dori să am mâini să le desprind pe toate când doarme Arius, să-l abandonez într-un vis, să-l las să se descurce singur, iar eu să îmi întind trupul nou deasupra întregului pământ, să închid ochii și să aștept primul meu vis, prima amintire.

Proză: 

Comentarii

Ceva ce citești pe nerăsuflate. Imagini deosebite, cursive, un tot care te obligă la o continuare!

Cred ca este vorba despre talent daca cea bantuita de amintiri, sa zicem ca ar putea fi chiar autoarea in cazul nostru, reuseste sa induca lectorului o obsesie asemanatoare... e vorba despre numele acesta, Arius, foarte bine ales. Contine in potenta o multime de trimiteri... ereticul, Darius (hmm), arian, aries etc E acest nume un soi de gara a unor posibile sensuri de care Bianca se foloseste ca de un carlig pentru a crea acea stare de constiinta alterata necesara perceperii textului. Frumos conturata imaginea batranei cu tot ceea ce simbolizeaza ea intr-un oras atat de libertin precum Amsterdamul, obsesie mai veche a autoarei. Mi-a placut si finalul... schimbarea este in acest caz evidenta :)

vad in batrana un fel de moira sau o inaintemergatoare a ei. in arius am vazut principiul vital, ceea ce cere in permanenta atentia, toata energia. si atunci visul, nu ca evadare, ci o trecere in alt spatiu in care suntem ceea ce nu putem fi aici. ce am fi noi fara cartile noastre? fara recursul la memoria papilei gustative? miza imi pare a fi ac maturizare necesara care ne face puternici; ca arius sa poata, la randul lui, creste si adormi. sa iti povestesti nu i ca si cum ai zice hop si ai sari pe malul celalalt. cum o fi sa ramai in aer totusi?

Tincuța, și textul în sine este scris pe nerăsuflate, și chiar de când l-am scris am fost conștientă că "am dat peste ceva", că voi fi nevoită să revin și să fac mai mult decât o proză scurtă din el, pentru că sunt atâtea direcții în care pot merge cu acest început. Mă bucură să-mi confirmi a fi privit și tu bucățica aceasta de proză la fel. Mulțumesc. Vlad. Dacă am scris textul pe nerăsuflate, cum spuneam mai sus, atunci vei vrea să afli poate că alegerea numelui mi-a luat mult mai mult timp. Mult mai mult decât mi-a luat la oricare alt text, aș spune, și da, ai reușit să prinzi câteva dintre valențele sale cu o atenție care mă onorează. Când scrii un text plin de detalii, e plăcut să ai cititori atenți la aceste detalii. Iar Amsterdamul... ehei, Amsterdamul. Aveam nevoie, I guess, de un oraș nu numai libertin, dar unul care să sugereze tocmai lipsa memoriei. Pentru că Amsterdamul cel puțin mie asta îmi spune. E un oraș în care prezentul este copleșitor (prezentul personal, dacă pot spune asta, nu vorbesc despre istorie). Finalul, zâmbesc. Știi că ai dreptate? Știi că nici eu n-am remarcat schimbarea asta? Uite că m-a luat și pe mine prin surprindere. Bine că mi-ai atras atenția. Dorin. Toată povestirea a pornit de la imaginea propusă de Virgil. Personajul principal, cel care vorbește, este doar atât: un cap. Un creier, cu alte cuvinte, un receptacul de amintiri și de vise - nu numai ale ei - , într-o lume imaginată în care copiii se nasc fără puterea de a își mai imagina, visa, aminti, și în care se servesc de aceste "receptacule" pentru a-i învăța și ghida în aceste locuri, ca într-o călătorie permanentă. Copilul nostru, Arius, este imaginea distorsionată a acestui viitor al copiilor cărora le lipsește exact atributul copilăriei - imaginația, jocul. În această lume, personajul principal are într-adevăr nevoia unui reper propriu, care aparent se manifestă în dorința de a avea corp și senzații asemenea celor vii, dar care la nivel de subconștient -și ce fel de subconștient poate avea cineva în care s-au îndesat memorii și vise colective? - se refugiază în această bătrână care da, ai intuit bine, este un fel de moira. Îți mulțumesc și ție pentru citirea de dincolo de rânduri, și cred că mi-ați încurajat toți dorința de a transforma fragmentul acesta în ceva mult mai consistent.

... percepția mea umilă e că duhnește a nostalgie textul. text care îmi pare excelent studiat și simțit. trecerea prin amintirile unui personaj cât și dorința unui happy end egoist, în aparență, mă conduc spre, ceea ce nu spuneam cu malițiozitate,micterism sau diasirmic, același verb "duhnește" a maturitate. cum de altfel mie mi-au plăcut majoritatea textelor tale, te înțeleg în acest text și în postura de "mamă" sentiment coagulat pe stilul călduros , mai mult decât feminin al fragmentului. și da, merită "sporit" subiectul... vreun bătrânel nu e pe acolo pe lângă bătrânica "din poveste"?:). Felicitări, Bianca! cu gânduri bune, paul

Paul, mă bucură de fiecare dată semnele lăsate de tine. Habar n-am dacă e maturitate a scrierii, dar știu că țin la mare preț ce mi-a spus cineva odată... atunci când credeam că nu mai pot scrie: proză scriem când am reușit să sintetizăm experiențele, când ele au dospit și s-au transormat, când le putem privi ca fiind cumva ale altcuiva. Poate de aceea ai citit astfel acest text, pentru că este un fel de culegere de esențe din multe experiențe, fie ele trăite, fie imaginare (există și o experiență a imaginarului, în egală măsură, nu crezi?), ale mai multor persoane reale. Așa. Smile. Sper că am fost suficient de ne-explicită. Musai trebuie să văd ce-i cu bătrânica aceea.