Sunt parlamentarul Porculeanu Nimuruc şi vin în faţa dumneavoastră cu o gravă problemă existenţială, în ceea ce mă priveşte. Nici nu ştiu cum am putut să trăiesc atâta amar de vreme cu această povară apăsându-mi spinarea şi încreţindu-mi costumul Armani. Zile întregi am stat în biroul meu din provincie, fără să mă deranjeze cineva. Am stat, am gândit, cu încetinitorul, cu viteza a şasea. Am întors problema pe toate feţele, cunoscute şi necunoscute şi am ajuns la concluzia că nu mă mai regăsesc în Partidul care m-a născut şi m-a făcut om respectabil şi cu dare de mână pe la toate sindrofiile colegilor.
Sunt foarte îngrijorat! Un amic, de la partidul vecin, mi-a spus că dacă nu mă mai regăsesc în partid asta poate fi un semn rău… că aş avea ceva cu nervii. Cum adică… nu-ţi mai recunoşti casa? Nu ştiu ce să mai fac. Am fost şi la psihiatru. Omu` mi-a zis să stau liniştit, că nu e nici o nenorocire, că totul se datorează norului de cenuşă, a părţilor din vulcanul ăla islandez care mi-au căzut pe creştet, că şi alte emisfere au fost, pentru scurt timp, afectate şi că totul va reintra în normal odată ce norul se va risipi din capul vulcanului ăla nenorocit.
Cu toate asigurările specialistului eu tot sunt îngrijorat. Eu sunt un om de acţiune. Toată lumea ştie asta. Nu pot lăsa lucrurile nearanjate. Datoria faţă de patrie, faţă de dragii mei alegători, mă face să nu mai suport nici atmosfera de la serviciu. Acolo, colectivul mă priveşte cu pizmă, nu mă mai primeşte în mijlocul lui ca altădată, cu dragoste şi cu căldură. Tot felul de bisericuţe, de găşti împiedică activitatea mea. Ce să fac? Sunt legat de mâini şi de picioare. Nu comisii de specialitate, nu microfon al plenului, nu interpelări, nu iniţiative legislative, nu televiziune, nu şedinţe ale grupului parlamentar, din care fac parte toţi proştii. Cum spuneam, sunt legat de mâini şi de picioare. Mi se face şi silă să mai merg la serviciu, la Palatu` Poporului, pardon, la Casa Parlamentului, cum dracu e dom`le, Palatul Parlamentului, fir-ar să fie.
Despre ce se întâmplă în teritoriu, mi-e şi groază să vorbesc. Ştiţi cu toţii ce rele de gură sunt babele alea care stau pe la garduri toată ziua şi văd tot ce mişcă prin sat. Păi ce să fac, sărman de mine, mai ales că nu sunt de prin partea locului, dacă intru în gura satului? În foarte scurt timp voi fi făcut arşice, cu tot cu birou parlamentar, logistică, afaceri babane pe plan local, relaţii cu jupânii tarlalelor. Toate se duc dracului!
Acum, serios nu ştiu ce să fac. Să mă angajez la patron sau să trec la partidul vecin? La patron aş putea să-mi întreţin familia? Aş putea să-mi mut Cartea de Muncă la altă firmă dacă mă supără secretara şefului…? Hm!
Să trec la alt partid? Să mă confrunt cu alte încrengături de afaceri şi interese?
Eu am crezut cu toată fiinţa în binele pur, în adevărul curat şi am constatat că cei pe care îi credeam confraţii mei au murdărit toate astea. Ce poate fi mai groaznic? Am fost trup şi suflet pentru gaşca, pardon, partidul meu şi brusc şi dintr-odată m-am trezit singur-singurel. Cumplit!
Poate că unii veţi lua în derâdere chestiuni de genul acesta. Vă înţeleg, sunteţi o clasă a mărunţilor, a spiritelor mici, care nu aţi trăit vreodată o viziune măreaţă, ca mine, care nu ştiţi cum e să te străbată, zi şi noapte, fiorul ideologic, să nu ai o rampă de lansare a energiilor spirituale. De aceea, dragii mei, voi trece la partidul vecin. Eu trăiesc numai pentru doctrină. Doctrina pentru mine înseamnă ţara şi ţara înseamnă bunăstare şi propăşire, linişte şi pace.
Aşa să ştiţi…