scot sunete în imperiul zgomotelor
spun lucrurilor pe nume
rostirea se lovește de ele
și se întoarce la mine
pe altă traiectorie
același sunet golit de voce
si pietrele au vocile lor
cască uriașe guri
rânjesc la mine cu limbi bifurcate
șerpi împietriți sâsâie amenințatori
sau poate vor să mă prevină că mă aflu la margine
sau la mijloc
două goluri care se întâlnesc
două substanțe ale vidului
celalalt—mulțimea vidă
zgomote golite de voce
trebuie sa le descifrez
încă și încă odată
până cand?
dar îmi place…

m-am pierdut la mulțimea vidă
nu am înțeles paradoxul
la plus infinit,
șirul întreg s-a încolăcit în mintea mea
ca o muzică pe care o auzeam prima dată
nu cu urechile
direct cu limba din gură
ca un gust sfâșietor
asta e filosofie, mi-am zis
(mai mult am simțit)
cum adică plus infinit?
cum adică minus…?

am înțeles vidul in numire
limbile bifurcate sâsâie
zgomotele au intoarceri în panglică
uneori te apucă de ceafă
până să îți dai seama, s-au si amestecat în sângele tau
ca si cum ai sta culcat pe pământ
și ai privi cerul cu tristețe
totul ar fi întors: pietrele ar fi deasupra
si stelele sub tine
strigi la ele—cad
te miști—te înțeapă
ai vrea să fii fachir, să ai șarpele încolăcit pe mână
să dormi pe pat de cuie
să inghiți foc, sa pășești pe cărbuni încinși
să nu auzi vocile tari
sau sunetele prea moi sau prea ascuțite

mi-am ales zgomotul
el este o intâmplare
un 0 la întretăierea a două axe
acolo e locul meu

vidul

între +infinit și -infinit

5 aprilie 2004, Los Angeles