Şi ce numeam somn era o scufundare înceată într-o mare densă, obscură, caldă, în care ploua cu solzi şi în fiecare solz pâlpâia o culoare şi în fiecare culoare se întrupa o poveste mişcătoare cu braţe lungi care nu se sfârşeau niciodată în palme, ci adânceau în ele fântâni, iar în fântâni alte ape, dense, obscure, calde în care ploua cu solzi şi-n fiecare solz o culoare...
Scufundarea îşi schimbase ritmul, alunecam aproape ameţitor, ca într-o cascadă, solzii îşi multiplicaseră dimensiunile, păreau acum oglinzi uriaşe, impenetrabile, de care mă izbeam neputincios în cădere, fără să mă doară, fără rană, ci doar senzaţia unui definitiv pierdut, şi, dintr-o dată, pântecul somnului - o linişte siderală; deschid ochii - marea răsturnată deasupra ca un cer, dedesubt patul meu cu cearceafuri subţiri, plutitor, plutind, plutire... O senzaţie - că toate se întâmplă în interiorul unui bec, şi becul e stins, şi el este acolo. O prezenţă care umple totul înlăuntru şi în afara mea; şi umple însingurând; şi însingurează întrebând; şi întreabă îndurerându-se şi, îndurerat fiind, iubindu-mă...

(aici are loc un dialog pe care nu-l pot reda pentru ca toate cuvintele se rosteau invers, nu am retinut nimic, stiu doar ca eram si nu eram si iar eram....)

Nu am inteles daca rămas acolo sau a plecat o data cu mine. Am adormit cu un fel de plâns peste ochi, imperceptibil, o ploaie cu poveşti şi eu în nici o poveste.