Motto:
“В этой жизни умирать не ново,
Но и жить, конечно, не новей.
Nu-i nou să mori în astă lume
Și nici în ea să viețuiești.”
Serghei Esenin

I

_Asculta-mă iubito, nu te mint; era o seară rece, de absint. Mă întorceam la tine ca din arc săgeată, prin gubelnie și-n parc nu știu ce s-a-ntâmplat și nu știu cum, într-un târziu, m-am rătăcit de drum.
Treceam pe iaz și luna mai lucea-n adâncurile sumbre de catran. Tăcere-n jur și doar departe, hăt, o lebădă cu aripi de omăt zbura pieptiș iar salcia încet se unduia a jale și-a regret. La țărm pândeau copacii goi și grei lovindu-se cu crengile-ntre ei și ascultam năvalnicul cuvânt al toamnei biciuind pe sub veșmânt.
Am stat o oră veșted și vrăjit cu ochii pironiți spre asfințit, dar focurile – licurici prin văi mi-au amintit deodat’ de ochii tăi.
_Te cred Serioja dar de ce miroși a votcă din joben până-n galoși?

II

_Ascultă-mă iubito, nu te mint; era o noapte rece, de absint.
Am mers pe lângă murii străvezii, ademenit la orele târzii, ca un moroi viclean sau ca un fur, de dragoste, de viața și azur, pe urmele de piatră și de fum ce se-mleteau într-un covor, pe drum, iar pașii mei de vifor spre apus, la crâșma spânzurată-n deal m-au dus.
Tăcere-n jur și doar spre cer, sfârșit, urla un lup cu blana de-antracit; treceam tiptil prin holdele de cruci, iar vulpile-o zbugheau printre uluci. Ca lacrima luminile prin geam curgeau printre nămeți, iar eu cântam de viață, de păduri și zurgălăi, dar mai ales cântam de ochii tăi.
Cu sufletul pierdut departe, hăt, prin dalbe ținereți, să mă îmbăt, m-am dus la crâșmă unde-am petrecut, până-am ajuns de purpură și lut. Am stat o oră vesel și viteaz, jumate amețit, jumate treaz, dar corbul croncănind a moarte, rău, mi-a amintit deodat’ de părul tău.
_Te cred Serioja dar de ce măsori podeaua cu privirile, în zori?

III

_Ascultă-mă iubito, nu te mint !; era o dimineață de absint.
M-am răsucit și m-am întors din drum, la zvonul mătăsosului parfum. M-a-ntâmpinat mireasa în zăvoi, cu trup subțire mângâiat de ploi, cu buze moi de smirnă și cu stropi, zvântați duios de vântul printre plopi, curgând atât de limpezi pe obraz. Credeam că-s mort; credeam că nu sunt treaz, că s-a întors aceea ce-o aștept, că dorul tainic pripășit în piept, stârnit de vodca aspră și de vin a răbufnit și nu pot să-l alin, de parcă plumbul dragostei, încet, s-adăpostea sub coaste-n creuzet.
Am implorat, în pragul zilei mut, o oră-ntregă ultimul sărut, încolăcit sub coajă și duium de gânduri lungi s-au prefăcut în scrum. Dar ea s-a stins și vaietul din hău mi-a amintit deodat’ de glasul tău.
Și iată că mă-ntorc la tine-ncet, spășit – tu poezie, eu poet. Mă iartă ! Simt vecii și-un orizont de sânge alb mi-a înflorit pe mont.
_Te iert Serioja dar – să nu mă minți – de ce te urci pe sfoară către sfinți ?

25 noiembrie 2007