Am întâlnit o femeie astăzi.

Trec în fiecare zi pe strada aceasta. Vezi casa aceea portocalie cu cei doi copaci tunși în formă de pară pe pajiștea din față?
Toate casele pe care le pot zări de aici sunt portocalii, iar copacii rotunjiți ca niște mingi uriașe de baseball par să fie obsesia cartierului.
Merg în fiecare zi pe lângă acea casă. Îmi duc și îmi iau copiii de la grădiniță. Anne. 3 ani. Natalie, 5. Nici una dintre ele nu are părul meu din păcate. Sunt amândouă brunete. Bine că au luat de la ta-su ochii verzi. Ce spui? Poza asta a făcut-o bărbatu-meu de Crăciun. Urăsc apropierea Crăciunului fără zăpadă. Ai să vezi, e primul tău an aici, nu-i așa?
Aprob cu ochii mijiți, încercând să nu îmi arăt mirarea. Îi urmăresc mîinile subțiri, degetele lungi, albăstrii, mișcându-se elegant, ca într-un balet clasic. Are părul cenușiu.
În spatele ei, prin fereastra închisă, lumina se strecoară în dungi colorate.
Îți vei simți pielea întinzându-se până când nu vei mai fi decât un sac inutil în care s-au amestecat oasele, carnea, aerul respirat cu greutate, mâncarea pe care o bagi în tine cu seriozitate în fiecare zi. Plămânii se atrofiază, lumina începe să ți se strângă în pleoape și îți va deveni imposibil să dormi. Toate ninsorile pe care le vei fi trăit vreodată te vor aștepta leneșe în dimineața de Crăciun, când vei intra sub duș. Se vor târî ca niște șopârle minuscule pe pielea ta uscată, te vor trage de păr, de degete, de sâni, de genunchi.
Aici nu ninge niciodată.
Te așteptai să ningă?
Știți vârtejele acelea de frunze și praf iscate înainte de furtună? Intru prin vorbele ei ca și cum aș înainta cu capul ridicat printr-un astfel de vârtej.
Da. Poți să citești cât vrei despre vremea în Miami, poți să faci baie în piscină în seara de Ajun; în dimineața următoare vei aștepta să ningă. Mereu, an după an.
Îmi spuneai de casa aceea.
Da. Și de șopârle. Ție îți plac șopârlele? Mie mi-e teamă de ele.
Și mie, îmi spun. Dar nu îi răspund nimic.
Uneori intră câte una în cameră. O văd pe tavan. Și ea așteaptă. Ne privim una pe cealaltă, exersând nemișcarea. Uneori vine Daniel și, fără să spună un cuvânt, începe o vânătoare ciudată, în care mâinile lui se transformă pe rând în șerpi sau păianjeni. Vânătoare în care șopârla sfârșește mereu între degetele lui mari, butucănoase. Trupul acela micuț, sfărâmicios. Dar el nu vine întotdeauna, și atunci...
Buzele i s-au învinețit. Mi se face teamă. Poate nu îi face bine să îmi povestească toate acestea. Poate habar nu au ce fac, ce îi fac ei și ce îmi fac mie.
Spune-mi despre drumul spre grădiniță.
Era o plantă acolo. Frunze lungi și ascuțite, de un verde închis. Adăpost de șopârle, când trecea Anne cu bicicleta pe acolo. Săreau între frunze, dispăreau imediat ce roata se apropia de cozile lor. Avea un steguleț portocaliu, ca și cum cineva ar fi vrut să o marcheze: Aici este locul lor.
Al cui?
Al șopârlelor, nu ai înțeles?
Numai Anne mergea pe bicicletă?
Da. Natalie mergea tăcută în urma noastră. Când am venit aici, aduna frunze și ghinde pe care le lăsam la intrarea în bloc, în grădină. Dacă nu eram atentă, le arunca în piscină.
Și când nu a mai adunat frunze?
Mă privește suspicioasă, cu răutate.
Nu ți-am spus? În dimineața asta planta nu mai era acolo. Pământul era netezit, plat. A rămas numai steagul portocaliu, inutil și ridicol. Ce-i mai rău este că, pentru cine nu știe, acolo nu a fost niciodată o plantă. Mă întreb dacă nu cumva numai eu îmi aduc aminte de asta.
Tresare. Apoi rămâne cu privirea fixată pe un colț al tavanului.
Știu. Mă întorc și eu într-acolo. Apoi mă uit din nou la ea.
Ce crezi că s-a întâmplat cu planta?
Face un efort de a zâmbi, dar fără să își schimbe privirea.
Nu mai era nevoie de ea. Au plecat toate.
Și Anne?
Și Anne.
Și Natalie?
Și Natalie. I-am cumpărat de primul Halloween o punguță cu șopârle fosforescente. Subțiri, dar făcute dintr-un plastic tare. Nu se temea de șopârle, ca mine și ca Anne. Ție îți e frică de ele?
Ochii nu i s-au mișcat. Vietatea pare țintuită de tavan, în privirea ei.
Când nu vine Daniel, ce faci?
Tremură. Poate că toți se înșală. Poate că totuși ea e aici, așa cum sunt și eu, poate că mâinile ei își aduc aminte.
Când nu vine Daniel nu dorm. Iar ea mă privește mereu, și în cele din urmă dispare prin vreo crăpătură pe undeva, pe unde a intrat. Cu lăbuțele ei mișcându-se repede-repede, cu trupul ei alunecos, sticlos.
Atunci mă ridic, și pornesc într-o vânătoare ciudată prin cameră, iar ochii ei mă urmăresc ca un venin. În cele din urmă, cu șopârla nemișcată în pumn, mă apropii de ea.
Se sfărâmă ușor?
Teama îi alunecă în sâni.
Nu. Uite-o. Are pielea umedă și rece. Cât timp stă la întuneric, e cuminte. Trebuie să fiu atentă, altfel într-adevăr își poate rupe singură coada. Deschide fereastra acum.
Când nu a mai adunat frunze, a început să urmărească șopârlele. I-am spus să nu mai facă asta. I-am spus că se sfărâmă. Apoi am început să urlu la ea. Când am văzut-o cățărată pe biblioteca Annei, cu pumnul strâns, am bătut-o prima dată.
Pielea ei are gust sărat, îmi spun. Obrajii ei trebuie să fie moi, mâinile ei calme și line pe obrajii mei. Știe oare?
Ai văzut vreodată ce făcea Natalie cu ele?
Teama îi coboară iute înspre pântecele adormit.
Se sfărâmă, nu ți-am spus? În mâinile lui Daniel se sfărâmă. Capul, labele, coada. În mâinile lui mă sfărâm.
Îmi arată brațele albe. Iar eu le văd pline de vânătăi.
Nu, nu te sfărâmi. Tu nu ești șopârlă. Deschide fereastra, te rog.
Se ridică și se apropie de fereastră, fără a-și lua privirea de pe mâna mea închisă în pumn.
Rămâi acolo.
Întind mâna și deschis palma deasupra pervazului. După o secundă de nemișcare, șopârla dispare.
Obrajii tăi trebuie să fie sărați acum, îmi șoptește.

Printre gratiile de la geam privim amândouă cartierul ce se întinde dincolo de zidul îmbrăcat în verdeață.
Astăzi am cunoscut pe cineva. Astăzi mi-am cunoscut mama.