Sună. E undeva pe lângă ea, nu, visează… Unde e? Întinde mâna pe jos. Alarma?
               - Alo? Da… da… eu sunt. Tată? Bună, tată! Da, păi… cât e? ah, doișpe… se mai întâmplă… Cum?... Azi. Bine… Tot acolo?… Mă bucur să te-aud. Vara trecută ți-am zis că plec, să mă chemi până atunci dar n-ai zis nimic…și nu te-am mai sunat de Crăciun… Ai observat? Da… Vin, pe mai târziu atunci… Nu, n-ai observat Da, da….
              Maria închide și adoarme. Când se trezește, privește în tavan câteva minute. Caută telefonul, chiar a sunat. Se adună, se spală, se îmbracă, e elegantă, cum e mereu mama. Întotdeauna. Își întoarce genele în oglindă, își întinde rujul cu degetul pe buze… E frumoasă, ca mama. Cu cât trece timpul, tot mai ca mama.
               Găsește blocul, în parcare îi vede mașina, sună și urcă... În pragul ușii îl găsește cu fiecare an mai întunecat, și mai cărunt.
               - Ai albit, tată…
               El râde.
               - Mă-ta nu-i la fel?
               - Nu, tată.
               - Se vopsește?
               - Da, nu se văd pe ea anii.
               - Eram sigur, să nu se vadă niciodată nimic!
               Maria s-a obișnuit ca el să lovească în ea. Lovește și ea în el, subtil și profund. De la divorț n-au vorbit, de cincispreceze ani. Undeva la mijloc a rămas Maria. Apare și soția lui, sora îi sare Mariei în brațe, soacra lui o salută din bucătărie, de la cratiță. Maria e frumoasă și nu e de-a lor. Tată, ce cearcăne ai…și ți s-a înnegrit tenul. Ce faci, tată?

               Dar Maria nu vorbește cu el, n-a vorbit niciodată. Așa cum nici nu i-a lipsit. Totusi, cândva, a existat o vreme în care îi vorbea.
               Atunci, el o privea fix și se supăra când nu purta ceasul dăruit de el. Și o ducea la cofetarie... Maria nu-și amintește să o fi ținut vreodată în brațe. Nici mică, nici mare, nici să-i fi spus că o iubește, ca un refren de film prost. Nu a așteptat-o când venea de la grădiniță, nu a dus-o, nu i-a ieșit în cale ca ea să-i sară în brațe, nu a întrebat-o dacă Liviuț o mai iubește. Apoi, nu l-a mai văzut, iar mama îi spune că n-a întrebat niciodată de el.
               Totuși, își amintește când a mințit-o pentru prima dată. Era noapte, ajun, iar el i-a spus că Moș Crăciun e în bucătărie:
               - Așa proastă mă crezi, tati?... Știu că nu e el, nu mă culc! Vreau să văd cine e!...
               - Hai, Mari, du-te!… Trebuie să vorbesc cu Moșul.
               Apoi se auzeau strigătele. Mama, el. Bunica. Nu, bunica, nu. Ea striga când el nu era de față, la mama ei. Mama plângea la geam cu Maria în brațe, Maria tăia cu foarfeca perdeaua. Ce faci, copilule?! … Cum ce? Franjuri!
               Apoi ieșeau la blestemata de savarină... El era ciufulit și nebărbierit. O întreba de școală, era ciudat. O întreba de ce are nevoie. De nimic, tati… Tu cum ești? Maria întindea mâna peste masă către a lui, el i-o lua în palme apoi o lăsa pe masă. Erau mese de plastic, dungile i se impregnau în piele; dar nu conta, el se uita după ceas. Nu știu... am rupt cureaua. Nu te supăra... Acum vrei să mergem?... Nu, nu-mi mai trebuie savarina. Iartă-mă, tati, promit că nu mai rup cureaua… El tăcea. Îi cumpăra altă curea, o bătea pe creștet, apoi o ducea la poker. Cu ochii injectați, își muta pachetul de țigări dintr-un buzunar în altul și căuta mărunțiș pentru joc. Îi explica Mariei regulile iar ea nu înțelegea nimic. O privea fix, apoi privea nervos în altă parte, iar când Maria zâmbea, se întuneca. Atunci era incapabilă să articuleze ceva, timbrul vocii lui o paraliza. Apoi făcea glume pe care ea nu le înțelegea, și râdea de unul singur. Îi mai spunea “țâncule” dar nu, nu o atingea. il privea pe furiș. De ce nu vii acasă, tati? Mama nu vine cu noi la poker? Dar știa că nu va veni acasă, iar mamei nu i-a povestit niciodată de poker. Atunci, el găsea puncte de atenție în scrumieră și pleca lăsând-o să joace după reguli inventate de ea. Afară, se întâlnea cu o femeie, care îi dădea bani. Se priveau și el râdea, dar nu era râsul lui, și din nou tăcea. După un timp, Maria a văzut că femeia era însărcinată. Trecuse deja mult de când se vedeau la savarine. Apoi a cunoscut-o pe Adeluța, care acum i se agață de gât, cât o iubea.
                - Ce-i, țușcă mică?...
               - Ai veniiiit! o sufocă și Maria e fericită.
               - Da, plod meschin, deja visezi că mă snopești la whist!
               - Vai, nu… ce ți-a dat ideea asta… Tatiiii! Adu cărțile!!
               Tatăl apare albit, cu pungi negre sub ochi, parcă nu mai e înalt, ai intrat la apă, tată.
               - Bună, Maria… Ce mai faci?.. o sarută superficial pe obraji și evită să o privescă.
               - Sunt bine, tată... Cu facultatea.
               - Hai, intrați în sufragerie, vă pun un aperitiv mic? îi îndeamnă soția lui, femeia din după-amiezile cu poker.
               Întră toți în sufragerie, iar tatăl începe să o întrebe de una, de alta, de la politică la familie, și niciodată de mama ei. În fiecare an îi spune că începe să aibă cu cine vorbi, iar ea e mândră. Dar n-o să te îmbrățișez niciodată, tată.
               Se așează masa de whist, e un ritual. Se discută, se mânâncă, mult, se fac cărțile, se bea, se înjură intelectual, cu stil, “Păi ce să faci, nu vezi ce tardiv plasează cărțile, căcatul ăsta bolnav!?” Adeluța se uită jignită la el, nu, nu din cauza apelativului, e ceva normal, ci pentru că e convinsă că a jucat bine, și chiar dacă n-a jucat, trebuie să stea drepți în fața lui, sunt același aluat, intimidatori. Totuși, nedreptățită, Adela cedează. Scâncește.
               - Ce-i, femeie? (către soție)… Uite și la rahatu` ăsta cu floci, cum se dă-n spectacol.
               Maria ar vrea să râdă, ritualul acesta e ca o glumă perversă. Se întreabă, ca în fiecare an, ce ar fi ieșit din ea, aici. Mai bine, mai rău? Adelei nu-i ia nimeni din straiță, e facută să dea coate. Maria înghite în gol.
               - Fă cărțile, e rândul tău, Adela i le împinge Mariei, și-a încheiat bocitul de ambiție.
               - Hai, măi, cupilule, nu mai face-așa! Până când? Nu mai ești mică…
               Adela se uită la maică-sa pe sub gene, cu mâna la gură, zvâcnește din cap arătându-i ceafa.
               - Adela!!!
               E amenințător, dacă ar privi-o așa, Maria s-ar pierde în două secunde, dar Adela știe că e fațadă. Îl sfidează.
               - Mmh! și tace.
               Armistițiu.
               - Joacă, dodoloș…
               Se iubesc.
               Până la încheierea serii se mai bea, se mai fumează, tatăl pare obosit de vicii, dar mulțumit de locul lui pe lume. Îl supără genunchiul, îi pocnește, tușește și i-a căzut un canin, are obrajii întunecați… Tata, ai s-apuci să-ți vezi nepoții? Maria privește în jos, către pântece. De ce să-i vezi? La ce bun? Ce să cauți la nunta mea, tată, cu ce drept să mă dai cuiva.
               Nu, n-avea ce caută. Maria îi privește pe toți împărțind cărțile și simte că singurul suflet care o iubește sincer, aici, e Adela. Își amintește cum a plâns, în urmă cu câțiva ani, dormind lângă ea, cu o noapte înainte de a pleca acasă. În seara aceea în sfârșit întrebase:
               - Tata, de ce ați divorțat?...
              El n-a găsit nici un răspuns, îi pare rău că l-a întrebat, nici nu știe de ce făcut-o; își amintește acum doar că plângea pe jos în baie, cu telefonul în mână, Tavi nu răspundea. Discuția cu el nu și-o mai amintea. A doua zi, el nu i-a spus nimic.
               - Trebuia să se întâmple și asta, tată… i-a spus în gară, la plecare.
Tot eu am încheiat conturile. Tu de ce n-ai puterea?
                Maria pune ultima carte pe masă. Se face clasamentul, cine a câștigat? Realizează că acolo nu e loc de ea, de fapt, lângă el n-a fost niciodată. Noapte bună, tată… Adela i se agață din nou de gât, o sărută pe obraji, o strânge în brațe. Râd, glumesc, o iubește Flavius, care acum e la concursul de șah. Îi bate pe toți. Soția îi zâmbește Mariei din pragul bucătăriei. Maria e un trecut care nu o amenință, îi e drag, și totuși, o face să se simtă mică. Maria pășește în holul negru și așteaptă anul următor când poate el va avea cu cine vorbi, atunci ea îl va bate la poker, și nu, nici atunci nu va purta ceas. Niciodată.