Simţea în casă mirosul pâinii aburind sub ştergare albe, dar nu avea poftă de mâncare după dezgustul de propria fiinţă provocat de priveliştea descompunerii din căruţa trasă de calul galben.
Noaptea, în imaginaţia lui Druţu, trupul Imdiolei cerşea dragoste. Se agita vegetal, ca un nufăr, dar otrăvea cu sucul ucigător de spânz. Cădea din extazul cunoaşterii, în zbuciumata greaţă uitându-se la sânii ei descompunându-se în faţa ochilor săi. După muşcătura suavă, într-un sărut de delir, buzele ei se transformau în materie râncedă, dezvelind dinţii uscaţi ai unui cadavru. Trupul zvâcnind în declicul iubirii părea umflat de gazele putreziciunii. Viermii îi săpau labirinturi efemere sub pleoape. Nisiparniţa cu formele exagerat feminine îi surâdea de dincolo de pragul morţii după amorul vâscos, în căderea uniformă a nisipului de aur ce măsura nemilos timpul.
Dimineaţă, neştiutoare, îl trezi cu pâine, unt de casă şi lapte de capră nefiert. Simţi povara poveştii în timp ce vorbea cu Imdiola sorbind în răstimpuri laptele din căniţele mici de lut. Se zvârcolise toată noaptea bântuit de imagini cadaverice şi luptând în orele de trezie cu finalul basmului ce nu se lăsa prins. Povestea neobişnuită o captivă pe Imdiola căreia, precum unui copil, i se deschiseră baierele perceperii unei frumuseţi facile. Începutul semăna izbitor cu povestea lor de dragoste din primele clipe sau cu o albie largă ce dilua vâltoarea imposibil de zăgăzuit. Boieraş avea aproape totul la picioare pentru a-şi dori ceva obişnuit; căuta tot ceea ce era imposibil de obţinut. Paşii îl purtau pe urmele altor rătăcitori, simpli cerşetori de absolut, de cuceriri amoroase sau propovăduitori ai unor religii moarte. După una din versiunile tatălui său, Druţu aminti şi de posibilitatea părăsirii de către Boieraş a unui loc unde nemurirea se plăteşte cu pustnicia, iar iluzia fericirii cu numeroase lucruri interzise.

În conacul Iriziei se găsea, precum în majoritatea basmelor, una din uşile dincolo de care se vedea sublima lume în imensitatea ei, cu farmecul decăderii şi lupta voluptoasă pentru o moarte în vârful piramidei alcătuită cu răbdare din cadavrele celorlalţi. Tocmai rătăcirile lui Boieraş nu sunt scoase la lumină în mănunchiul de referiri la viaţa acestuia moştenite de Druţu. După o addenda a tatălui, s-ar fi întâlnit cu emisarul Iriziei, cumpărătorul de aramă care a adus în Ţilimuni povestea în curs de desfăşurare.
Irizia şi-a schimbat apa sfântă a lacrimilor de icoană plângătoare, vărsate în urma plecării lui Boieraş, cu arama din care a fost turnat şarpele. Vestea despre puterile lui taumaturgice trebuia să fie şi o chemare pentru soţul rătăcitor care să-i hotărască întoarcerea acasă.
Îşi cântărise toate cuvintele şi modelase toate fragmentele adăugate basmului. În spatele unor flori ale simplităţii, Druţu ascunsese numeroase pilde şi simboluri străvezii, implicându-se în deznodământ.
Pentru el Irizia nu era numai rodul închipuirii unui autor necunoscut, ci întruchiparea iubitei ideale. Nu se dorea povestitorul fără personalitate, nici un mărunt personaj care–şi ascunde aripile delirului; era personajul umilinţei sărutând buzele zmeurii ale Iriziei şi simţindu-şi conştiinţa înecată în incendiul provocat de scânteia vătămătoare scăpărată de gheara oţelită a morţii.
Însă nu-şi imagina marea menire. În tumultul pelerinilor nu intuia nemişcarea, nici puterea sacrificiului său ce năştea mitul, aprinzând lumina în opaiţele ce-l înconjurau. Căuta untdelemnul dragostei, când expunerea sa degaja energii vindecătoare. Nu-şi vedea preoteasa ridicând rugăciuni la cer. Nu vedea mulţimea nesătulă de minuni întinzând braţele şi cerşind doar o rază de privire salvatoare. Sentimentele celor care se târau după un pospai de absolut, căutând orbeşte în praful drumurilor spuma dragostei, fugind apoi din calea tăvălugului bătrâneţii, nu aprindeau nimic în el.
Existenţa sa nu era echilibrată decât de răul făptuit involuntar în acele accidente provocate de nebunia luptei nesfârşite cu destinul.
Oare Imdiola îşi regăsea însuşirile asemănătoare celor din evocarea Iriziei? Il sorbea cu alţi ochi, mai hulpavi, temându-se să nu-l piardă?
Ascunzându-şi chipul ce-i trăda sentimentele, Druţu se lăsă mângâiat de fiorul demonului mândriei, ştiindu-se pentru prima oară iubit cu adevărat. Păcat, lumea e prea mare pentru a-şi regăsi paradisul singurătăţii; nu puteau fi nici primii, nici ultimii. Coconul iubirii putea fi spart dintr-o clipă în alta. Cât el ar fi existat, Imdiola putea fi orice: hidră, chip al descompunerii sau floare a morţii; nu şi-ar fi schimbat niciodată sentimentul acesta larg de cuprindere care îl încerca acum.