O citesc demult pe Maricica. O citesc mereu, fără să las, în general, semne. A crescut mult. Ori, poate, am crescut eu, ca cititor. Poezia ei, aproape perfect echilibrată între metafizic şi analitic, realitate şi onirism, în fond, între stare şi "cerebralism", are mereu ceva de spus. Un spus liniştit, ne/invaziv, cumpatat şi umil, dar fără conotaţii religioase. Maricica este un autor valoros, cu mult bun simţ. Consider că prezenţa ei pe Hermeneia este un motiv valoric; prezenţe ca acestea să tot fie.

un poem remarcabil. pentru mine acest poem este cel mai frumos dintre toate poemele scrise de tine până acum. găsesc atâta emoţie în el, atâta blândeţe încât nu are cum să nu placă. fiecare vers este pus la locul lui, bine strunit, se simte izul uşor al acceptării unei pierderi, de altfel nici nu avea cum să fie hrănit veşnic acel suflet, de aceea îl şi iubim. tot ce e frumos este şi tragic, mă refer în sensul de frumuseţe eternă. am să revin pe text în momentul în care se vor putea acorda peniţe. este un poem tare frumos... şi, ca să fiu dreaptă, în ultimul timp, ici colo dacă am mai citit asa ceva, plin de candoare sufletească. te felicit!

Consiliul Hermeneia a hotărât promovarea ta la categoria "autor".