În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau așezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme și îngroșată de lipsa slovelor; șase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roșu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, așa cum mi se întîmpla și mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.

Uneori erau ore de murire peste lume – pînă și limba clopotului înlemnea! Atunci, dacă aveai privirea la tine, puteai vedea toaca de la biserică furișîndu-se pe uliță, de dor de copac neînceput; în murirea aceea dată împrejur, auzeam eu culorile lovindu-se între ele –albgalbenverde albastruroșunegru – parcă era coada unui guștere bătînd în marginile cutiei de carton. Albgalver albgalver grunebastru șunero șunero, desena cu sunete viul gușterului meu și eu îl înțărcam cu lăcrimarea unui lăstar de vie, retezat de căderea aerului peste grădină.

Trecuse vremea lui an tan tichi tan și ai tu pe tine culoarea lui verde împăratul; în ferestre, sub mușcatele roșii, păpușile din cîrpe se treceau în galben, precum fecioarele începute prea devreme; arcurile din lemn de sînger se frăgezeau pe garduri apoi păleau de prea multă ridicare spre cer; săgețile din cucută, în lipsa zborului, se frîngeau a amar; viermii de mătasă, de dragul urmei lor albe pe frunza grasă de dud, se lepădau de gogoașă a doua oară; șotronul se desena el pe el și tot el pe el se juca pe uluci.

Da, acum era vremea culorilor la pachet, albgalver verben verben strunero; arată-ne creioanele, spuneau copiii, verben verben strunero. Sînt de la București, spuneam, de la Bucureeeeești, întelegeți voi ? Așa spuneam, și lungeam litera e, o gustam pre limba-mi și o loveam cu tîmpla de cerul gurii – mama ta , îmi ziceam eu ca un om mare – o să te mestec pînă scot sunet de literă din tine. A! se mirau copiii, și lungeau și ei pe e, dar nu era e-ul meu, se săturau repede de mestecat și înghițeau cu noduri. Doar unchiul Costei mai știa rostul. De unde ai tu, Costei, cercelul de aur din ureche? Din Insula Paștelui, din Insula Pașteeeeelui, întelegi Americane?

Nu scriam niciodată cu creioanele mele, ziua le auzeam în ghiozdan - albgalbenverde albastruroșunegru, albgalver verben verben strunero; seara, puneam cutia la capul patului, cu capacul deschis și mă lăsam dat difozorului cu membrană; bună seara copii, acum o să ascultați povestea prințesei de sare; a fost odată ca niciodată un tărîm al apelor, atît de întins, încît paserile care îl străbăteau făceau pui în plin zbor.

În penumbra odăii, creioanele scînteiau. Mamă, mă întreba mama, de ce nu tragi și tu măcar o linie cu creioanele alea? Nu pot mamă, spuneam, nu vezi tu, dacă scriu cu ele, se topesc! Acestea sînt lumînări, dacă scriu cu ele, se aprind și se topesc! Și ascultam mai departe povestea prințesei de sare; mă întrebam cum vine treaba cu facerea puilor în plin zbor și desenam în aer, cu degetul arătător, ceruri, paseri și ape; da, mereu cu degetul, topește-te tu deget al meu, mai am nouă, dar creioanele mele sînt doar șase.

Trecuse toamna, trecuse și iarna, acum rochiile de mireasă se scuturau peste lume, gardurile de mărăcini se înroșeau de sîngele Domnului; în dor de iarbă crudă, oamenii se credeau miei și se lăsau duși, cu romanițe în mînă, la tăierea de păcate; seara, se vedeau pe cer lehuze cu sînii grei, venind dinspre Calea Laptelui; pe la porți, el și ea se sărutau - așa spuneau unii - de fapt eu cred că schimbau cuvinte în tăcere. Flămîndă, viața se începea ea pe ea din toate părțile, numai creioanele mele rămîneau neîncepute. Desenam și acum cu degetul arătător, ceruri, paseri, ape.
Americane, îmi spunea Costei, un cercel se poartă în ureche, la vedere, nu în buzunarul de la piept, înteleeeegi? Nu înțeleg Costei! Începutul Americane, inceputul, ca să nu plîngi neînceputul! Ce știi tu Costei, ce? Auzi! albgalver verben verben strunero.

Într-o zi, cutia mea cu creioane colorate albgalver verben verben strunero a dispărut. Timpul cădea la picioarele mele cu gîtul întins. Învățătorul a întrebat clasa dacă are știre de asemenea întîmplare. Da domnule învățător, eu le-am luat, a spus Nicolici; din caietele de pe bănci, se auzeau petele de cerneală cum se usucă pe file; da domnule învățător! prea strînse în tocuri, penițele Klaps se răzvrăteau în onduleuri de sineală; cerurile se amestecau în călimări, cu paseri cu tot.
Treceți prin fața lui și spuneți-i ce aveți de spus, a mai zis învățătorul nostru.

Unul a spus – de ce Nicolici? Altul – să nu mai stai în bancă cu mine! Apoi a venit altul și a spus: hoțule de culori! Și atunci toți copiii au spus în cor, hoțule de culori, hoțule de culori!
Eu am spus – Nicolici, poți să-mi dai tu creioanele înapoi, poți Nicolici?
Se auzeau petele de cerneală cum se usucă pe file, penițele Klaps se răzvrăteau în onduleuri de sineală, hîrtia albastră în care erau îmbrăcate abecedarele se decolora vazînd cu ochii.
Uite, acestea sînt culorile tale! Și Nicolici mi-a dat o foaie de vocabular pe care erau desenate ceruri, paseri, ape și prințese de sare.