Pătrunzi în poezia lui Soviany ca într-un labirint și o astfel de incursiune enigmatică fascinează. Oricum ai vrea să sintetizezi mesajele transmise, nu ai posibilitatea de a o face altfel decât repetând rețeta poetului: "Dilecta" este un elogiu adus feminității, o „ofrandă”; cartea se dovedește un altar în care iubita e „beatificată”. Dilecta nu poate fi înțeleasă dacă nu iubești sau dacă măcar nu păstrezi vie în inima ta, amintirea unei iubiri puternice.
Volumul, publicat în 2006, la Editura „Cartea Românească”, București, se compune din cinci fragmente. „Prefață” este un răvaș, trimis peste timp acelei iubite care împrumută numele Dilecta de la un adjectiv întâlnit la Heliade Rădulescu. Pe „Ilustrissima” o întâlnim în „Dilecta desnuda” și „Evantaiul Dilectei”. Apoi, în ultimele cântări („Les billets doux”, respectiv „Grădina din Șiraz”), ea se metamorfozează prin adorație, în „Adora” !
Octavian Soviany portretizează Erosul. Cu Dilecta, amorul este benefic, plin de fantezie și de fantasme, fin conturat, cu un aer diafan, are gust și parfum de ambrozie. Prin Eros îndrăgostiții cunosc evoluții sufletești, extazul, dar și întristarea nedesăvârșirii sau chiar resemnarea. Ei caută și oferă îmbrățișarea fie în lumină, fie în tablouri cu umbre: „Soarele cade/ pe corpul ei gol/ ca o pulbere/ galbenă de/ polen.” sau „În cameră ninge./ Dilecta e goală.” Unele imagini sunt infiltrate de un fior tragic chiar atunci când poetul, prin metaforă, sacralizează; el își plimbă dragostea ca un suflet rătăcit prin văzduhuri: „De patruzeci de zile, necunoscând istov,/ Îi tot presar Dilectei lalele în alcov.” Spontaneitatea este dată de trecerile rapide de la o stare la alta: poetul e neastâmpărat și răbdător, temperamental și calm (deși liniștea pare a fi mai mult o așteptare), derbedeu, dar statornic. Sunt jocurile seducției expuse cu sinceritate și cu dorința cuceritorului de a fi tratat cu indulgență. Acest „Don Juan” carismatic se confesează unui marchiz sau, în alte dăți, se transpune pe el însuși în persoana acestuia, pentru a sublinia noblețea intrinsecă iubirii. Fire contradictorie, iubirea lui este dominată de instincte sau, dimpotrivă, de discreție. Dar niciodată nu respinge pe cea iubită: „Târându-mă pe coate, alene, ca un fur,/ Eu rup ca dintr-o pâine din trupul tău ghiaur.” Există o „beție” a iubirii; dragostea cu Dilecta este una amețitoare: „Degust din vinul dulce și roșu de Malaga./ Ca buzele Dilectei când vine să-mi bea vlaga.”
Cine este Dilecta?! O femeie ce împrumută frumusețea din toate timpurile (de la Evul Mediu până în timpurile moderne). Ea își creează o aură de mister, fermecătoare și ademenitoare, dar rafinată și cultă „suspină-n limba greacă”. E o femeie versată ce zdrobește inimi, inconstantă, e „fermecată” de trubadur doar când versurile sunt „frivole” și se arată indiferentă la înzestrările artistice ale poetului: „N-o farmeci pe Dilecta cu versuri manieriste!” Reacțiile Dilectei atrag după sine, cinism și revoltă: „Privirea ta e verde și tristă, bat-o vina!/ Și nici nu ești femeie, Dracula, Draculina!”
Iubita se spiritualizează și devine „Adora”. În „Les billets doux” senzualitatea nu mai este revelată direct, dragostea capătă farmec mai ales prin sugestie. Versurile sunt caline, poetul e tandru și protector, el poartă în suflet nostalgia paradisului primit cândva de la cea adorată și tânjește să (re)descopere voluptatea. Adora este frumoasă, fermecătoare prin delicatețe, este fragilă și pare o nimfă. Se dezvăluie în întregime, candidă, senzuală și atrăgătoare chiar și atunci când mai păstrează un avatar al păcatului ancestral. Dar în „Grădina din Șiraz” ea devine stranie, mistică, taina ei se reflectă asupra poetului aducând un suflu de moarte și un dor de nemurire. În aceste secvențe cu Adora, versurile lui Soviany se întâlnesc tangențial (prin mesaj dar și prin retorism) cu versetele din „Cântarea Cântărilor”. În povestea Adorei este mai nuanțată diferența de gen a iubirii. Iubirea bărbatului este concretă și lipsită de egocentrism. Când se îndrăgostește, bărbatul este un izvoditor de complimente. Femeia primește laudele și dragostea ei iradiază, ea îl dorește nu numai pe bărbatul pe care îl vede ca pe un Împărat, ci și spațiul din jurul acestuia. Și când îi lasă iubitului necesarul de libertate, în subconștient ea este tentată să și-l familiarizeze. Sulamita („mireasa” din „Cântarea Cântărilor”), când își declară dragostea, asociază adesea cuvântul „casă”, chiar și atunci când îl caută pe „dragul sufletului”, „prin ulițe, prin piețe”.
Desigur că tocmai livrescul poetului Soviany incită la numeroase asocieri: cu imnul biblic „Cântarea Cântărilor” (observație făcută de criticul Ioan Moldovan), cu „Istoria frumuseții” sau cu „jihad”, văzut nu atât ca un „război sfânt” între yin și yang, ci interpretat ca luptă cu sinele din partea oricărui îndrăgostit. Iar câmpul de luptă este dragostea dintre două suflete: „Bem vin de rodii roșu din cupe mici de jad./ Apoi Adora-și scoate iașmacul de mătase./ Am azvârlit cu sorții și a căzut jihad.”
Prin "Dilecta" – o carte cu poeme de dragoste, cu versuri de o sonoritate deosebită și un lirism accentuat – ni se descoperă cum poate iubi un artist, cum și-ar dori un bărbat să fie o femeie pentru a o iubi: și delicată ca o floare, dar și voluptuoasă precum o curtezană!

Notă: Octavian Soviany a primit în luna octombrie a acestui an, din partea revistei Ateneu, Premiul George Bacovia pentru Poezie