«De strajă lângă ei
pune-voi cuvântul»
(Taras Şevcenko)

3 noiembrie 1937 a devenit o zi neagră pentru cultura ucraineană. În această zi aparatul represiv sovietic a distrus sute de genii ale poporului ucrainean.
În această zi, renaşterea ucraineană a devenit o renaştere împuşcată când, în lagărul de la Solovki, printre cei mai de seamă reprezentanţi ai intelectualităţii ucrainene au fost executaţi scriitorii Marko Voroniy, Hrihorii Epik, Valerian Polişciuk, Pavlo Filipovici, Mihailo Ialovyi, Mihail Kozoris, Valerian Pidmoghilnyi, Miroslav Ircian Slisarenko şi mulți alţii. Tot în aceeaşi zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi pedagogul şi dramaturgul Nicolai Kuliş împreună cu marele regizor Lesy Kurbas. Iată cum într-o singură zi, în negrul 3 noiembrie 1937, literatura ucraineană a fost decimată.
Leo Butnaru în antologia sa intitulată «Avangarda poeziei ucrainene» scrie: «Unii dintre cei care aveau să cadă jertfă terorii bolşevice îşi presimţeau sfârşitul. În 1920, cu 17 ani înainte de a fi executat, Maik) Mihailo Iogansen scria poemul «Eu şi peirea…»: «Peste acoperişuri de paie ruginite / Se aplecă semiluna sângerie / spre zori secera ei va cosi / Tânăra otavă veştejită. // Cât mai e soarele-n adâncuri / Ce mai urlă câinii în urbe / Hei larma a miilor şi miilor! / Îmi spun: voi pieri înalt // În văzduhul curat şi albastru. / M-or spânzura peste oraş: / Stelele înzoririi M-or privi în ochii / Cu recile pupile ale morţii».
Peste ani, în 1959, la Paris, exagetul din diaspora ucraineană Yuri Lavrenko propune pentru prima dată sintagma, dramatic sintetizatoare – «Renaşterea împuşcată» (rozstriliane Vidrodjenia) cu ocazia apariţiei unei culegeri de texte poetice şi prozaice ai anilor 1920-1930.

Conform unui martirologiu publicat, de abia în anul 1991, în timpul represiunilor staniliste din anii ’30 au fost împuşcaţi 130 de scriitori; 11 s-au sinucis nemaiputând răbda umilinţele la care au fost supuşi; 119 au fost deportaţi în lagăre; 33 au fost reprimaţi; 188 s-au întors din detenţie cu sănătatea zdruncinată. În total 481 de jertfe.
Politica Kremlinului îi considera pe scriitori ca fiind «inginerii sufletelor» care trebuiau să se dezică de interesele naţionale al propriului său popor, în acelaşi timp suprimă activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme: «Aspunfut» (panfuturismul), «Neoclasicii», «Plugul» (scriitori rurali), «Gart» (călirea), «Lanka», «MARS», «VAPLITE», «Molodnec» (tineretul), «VUSPP», SPU (Uniunea Scriitorilor din Ucraina), «Şcoala din Praga», «MUR»…
Înfiinţată în anul 1934, de către regimul stalinist, Uniunea Scriitorilor din Ucraina Sovietică publică numai creaţiile autorilor care preamăresc partidul bolşevic şi pe Stalin.
Încă în anul 1933 Pavlo Ticina scrie poezia «Partidul ne conduce». Astfel Maksim Rilskei, Volodimir Sosiura, Mikola Bajan, Andrii Maleşko, Andrii Holovko nu pot fi numiţi «inginerii sufletelor» ci mai degrabă «miliţienii sufletelor», după cum i-a numit în anul 1934 Hrehorii Kosinka, executat şi el în luna decembrie a aceluiaşi an.
Suprimarea intelectualităţii este de fapt o trăsătură comună a tuturor regimurilor totalitare. La fel ca şi regimul hitlerist, regimul stalinist ajungând la putere, căuta să distrugă organizarea democratică. Diferenţa dintre ele consta în aceea că regimul hitlerist îşi manifesta în mod explicit scopurile ca de exemplu exterminarea evreilor sau atitudinea nemiloasă a lui Hitler faţă de persoanele cu handicap, pe care o preia şi regimul stalinist. Nu avem dreptul să uităm tragedia cobzarilor ucraineni, bieţilor cobzari şi cântăreţi din liră orbi care cutreierau satele cântând durerea şi suferinţele victimelor holodomorului din anii 1932-1933. În decembrie 1934, sub pretextul organizarii unei olimpiade republicane au fost adunaţi şi împuşcaţi peste trei sute de cobzari ucraineni. Regimul stalinist îşi ascundea în permanenţă scopurile. Mai mult, bolşevismul şi-a anexat idealurile universale de umanitate, libertate şi dreptate, în timp ce era exact contrariul, fapt care îl făcea cu mult mai periculos decât nazismul. În plus, dacă regimul nazist nu a rezistat decât 12 ani, sfârşind prin a se prăbuşi în războiul pe care l-a declanşat, regimul comunist, prin prezenţa sa în tabăra învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, s-a întărit.
S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre tragedia intelectualităţii ucrainene, mulţi aruncând vina pe «fratele mai mare», pe muscal, pe poporul rus... Nu pot să nu fiu de acord cu Leo Butnaru care scrie: «În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor ’30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală, necruţînd pe nimeni, oriunde s-ar afla în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei.» Desigur mulţi scriitori ai avangardismului rus au căzut jertfă regimului Stalinist – morţi în Gulag sau asasinaţi: N. Burliuc şi N. Gumilov în anul 1921; V. Şileico 1930; I. Deghen în 1923; L. Cernov (avangardist ucrainean) în 1933; K. Vagninov în 1934; M. Cuzmin în 1936; V. Cneazov şi I. Terentev şi N. Olenikov în 1937; A. Arhangelski, I. Afanasev-Soloviov, O. Maldenştam şi K. Bolşakov, în 1938; B. Lişviţ, Gh. Ciulkov, S Tretiakov şi V. Riciotti-Turutovici în 1939; K- Olimpov în 1940; A. Vvedenski în 1941; V. Şereşnevici, I. Gruzinov, S. Nelhiden şi D. Harms; G. Şmerlson şi N. Habias-Komarova în 1943. «A. Tufanov (1942, acesta – lăsat să moară de inaniţie pe pragul unei cantine raionale)… Dar suferinţele lui Pasternac, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de… dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige pâinea cea de toate zilele?...» – Se întreabă Leo Butnaru. Însă numărul jertfelor avangardismului ucrainean este incomparabil mai mare decât cel al avangardismului rus. Practic el a fost distrus în totalitate.