vă rog să postați la comentarii textele pe care le scrieți sub inspirația imaginii de mai sus și pe parcurs le voi introduce în corpul textului.








bobadil


femeia părea mai puțin atentă chiar decât mine
la viața orașului, la o bătaie în vechiul gong
sluga ei venea necontenit
cu două pahare
pline cu absint

faptele despre care îți vorbesc
sunt mai puțin noi sau stranii decât crezi,
au fost războaie pe care nu le-am purtat
iar eu nu-ți voi da acum amănunte sau lămuriri,
dar dacă poți, tu pleacă repede
înainte de venirea furtunilor echinoxului
ai mai putea găsi pe cineva să te ducă
departe de aici

și poate că întunericul tău
e mai mult decât al meu
dar gândește-te și alege

repede



Aranca



imobilitate artificiu decadență
les Fleurs du mal între moarte și moarte
ambivalența iubirii
alegoria Baudelaire-iană
"C’est une femme belle et de riche encolure,
Qui laisse dans son vin traîner sa chevelure.
Les griffes de l’amour, les poisons du tripot,
Tout glisse et tout s’émousse au granit de sa peau"
Stranger In The Night



francisc



azura li, azura li

o, azura, cea plină de clopoței, ascultă-mi suferința când gem
nu privi la sfrijirea acestui ciorchine pitrocit în sunătoare amurguri
atinge-mă, azura, și mă voi umple de liniște, plângând încetișor ca un pârâu de lavă peste mâinile mele
nu mai pot zgâria în amiezile `nalte cu umbra-mi uscată palma deșertului, oțelul secundei
când mă scol, nu mai pot ridica de pe suflet o singură piatră, pe genunchii mei, să o legăn

adu-ți aminte, o, azura, cum aprig hălăduiam prin livezi pitice, albe, rugoase
cum țopăiam pe mușchiul cuvintelor, cum îmi băgam nasul după tine în iezerul inimii, zvântat ca un arc al cerului, ca o săgeată plesnind săgeata retinei tale cea înroșindă,
cea unduindă, o, a zu ra

presimt lepădarea cărnii și fuga ei de la mine
așa cum știu tulburarea, râsetul, focul
ce cu molcome brațe ridică, îndreaptă, despoaie șira spinării mele
către lovirea dulce, sferică, amețitoare a cuvântului tău neîmpăcat cu trădarea
purtată pe umerii sunetului

o, azura li, azura li, pentru ce nu-mi tresai, preaiubita mea, potrivita mea statuie?

Sapphire



Câteodată mă visez alergând. Sunt îmbrăcată pe jumătate în plasă, ca într-una dintre poveștile pe care mi le citește Arius duminica dimineața. Am un corp subțire, pielea bronzată, degete lungi la picioare. Desculță, simt pământul strecurându-mi-se printre degete, cald, proaspăt, crud. Bate vântul. Cum să îți explic ce înseamnă să visezi că bate vântul? Îmi simt pielea atinsă de ceva fără formă, fără consistență. Dar care ar putea să lase urme. Ochiurile de la plasă se strâng mai puternic pe braț, pe jumătatea de piept acoperită. E ca și cum cineva le-ar împinge în carne. Fiecare fir de păr de pe corp pare străbătut de atingerea aceasta ciudată, e ca și cum nimic nu își mai găsește locul, ca și cum o făptură doar bănuită m-ar atinge din toate părțile dintr-o dată.
Din pămînt crește iarba. Verde, aplecată ușor înapoi înspre sol, ca și cum, oricât de dreaptă, i-ar fi teamă să se îndepărteze și să piardă din vedere de unde a plecat.
Să alergi prin iarbă, să bată vântul.
Uneori, în vis, mă așez. Dacă stau mult – știi să măsori timpul în vis? – dacă stau mult culcată în iarbă, furnicile și tot felul de gâze încep să se urce pe mine. Atunci îmi imaginez că mă gâdilă. Este foarte greu, și nu am reușit de prima dată să îmi imaginez în timp ce visam. Oricât m-aș gândi la asta în timpul zilei, când Arius nu are nevoie de mine să exerseze amintiri, oricât m-aș gândi și aș scormoni prin fișierele de amintiri, experimentând cum se simte când te gâdili, tot nu reușesc să simt în vis iarba gâdilându-mă. Dar îmi pot imagina.
Când practicăm amintiri, destinația preferată a lui Arius sunt cele șapte poduri arcuite din Amsterdam. Mai precis, cel de-al treilea pod, bătrâna care vinde flori. Mă ține acolo, legată de căruciorul bătrânei. Mă obligă să mă uit la mâinile ei mici, zbârcite. Mă obligă să îmi țin ochii deschiși, să îi urmăresc degetele în timp ce pipăie tulpinile de flori, mă pune să îi intru în palme, să ating turiștii când îi dau banii. Eu plâng și mi-e frig, dar Arius nu mă lasă să plec până seara. Bătrâna începe să zâmbească, pe măsură ce se întunecă. Se uită lung pe sub spinările arcuite ale podurilor, fața i se întinde în jurul ochilor mijiți, și se lasă cuprinsă de zâmbet. Îl simt pe Arius tremurând de plăcere, de nerăbdare. Ieri mi-a expus teoria lui despre bătrână: adună bucuriile celor care îi primesc florile din mână, zâmbetele pierdute ale turiștilor, sărutările și strângerile de mână ale veșnicilor îndrăgostiți. Adună fiecare secundă furată și o cultivă în ghivecele ei mici, ruginii. În săptămânile care urmează, le vinde drept flori.
Dacă aș fi mai mult decât un receptacul de amintiri, i-aș spune că vorbește despre el. Dar nu este locul meu să îi spun așa ceva. Eu doar trebuie să îl conduc spre amintirile stocate în mine și să-l învăț să viseze. Îi țin de urât mai mult decât ar trebui, dar așa sunt toți cei ca mine, nu îi poți spune unui copil că nu vrei să asculți povești, când el vrea să îți citească.
Pe mine mă dor însă apusurile bătrânei. De clanța de la ușa casei sale atârnă spânzurată tristețea. În casa goală se topesc cele șapte poduri ale Amsterdamului, cu florile lui toate. Arius nu merge niciodată până acolo, dar m-a trimis pe mine odată și mi-a cerut să-i povestesc. Eu fug uneori la ea, în clipele mele în care ar trebui să mă odihnesc. Îmi imaginez că ne ținem cumva de urât una alteia.
De la ea am învățat să plâng, dar lui Arius nici asta nu-i place, îmi spune că îmi stric mașinăriile când plâng de-adevăratelea. În amintiri și în vis am voie, dar în realitate el se chinuie să îmi păstreze toate rotițele, ușițele, cheile cu care îmi sunt legate pleoapele, buzele, urechile, fruntea, mergând, iar eu risc totul cu o singură lacrimă. Are dreptate.
Acum ne pregătim de visat. Nu i-am spus niciodată cât de dureros este pentru mine, abia pot să respir cu toate mașinăriile astea pe mine. Prin gură îmi trec amintiri. Mi-aș dori să am mâini să le desprind pe toate când doarme Arius, să-l abandonez într-un vis, să-l las să se descurce singur, iar eu să îmi întind trupul nou deasupra întregului pământ, să închid ochii și să aștept primul vis, prima amintire.

Probabil că voi posta și pe pagina mea, dar tot meritul trebuie dat imaginii, m-am gândit la ea toată ziua, și uite ce a "produs". Un receptacul de amintiri.



alma



ce imagine horror
inchid repede pagina
imi fac cruce



Profetul



moartea este un dodecaedru perfect
ora unu
mor ochii pentru că sînt umezi
prea umezi pentru lumea noastră anti-acvatică
erori în ulciorul unui craniu sigilat
păstrarea uscată a sinelui
ora două
se rup brațele
trupurile noastre nepaseriforme
crengi pentru rugăciunea cuiburilor
trei
dispare limba
lenevind pe curvatura cuvintelor
sfîrșitul
un glonte rătăcit o sfîrtecă
ora patru
cade perechea de îngeri carnali
urechi în pulberea porumbeilor
unde dorm cîntecele
ora cinci
se desparte de noi obrazul
sărutul
un pergament palimpsest
despre alt timp
șase
dispar diferențele noastre
devenim nici femeie înger
nici bărbat
ora șapte
se topește inima
undeva într-un alambic perpetuu
se întoarce în pămînt
pămîntul bucuriilor noastre
opt
mîinile trec ating gibraltarul
apoi își iau zborul
spre arcadia
ora nouă
picioarele
se prăbușesc devenind
prăpastie
zece
unsprezece
doisprezece
dodecaedru
cerc

Oriana

poem de distrugere în masă. praf în vânt

[...]
și tocmai când semăna cu Venus din Milo
i-a acoperit capul cu o botniță de oțel să nu i se spulbere și fața
atunci ea a închis ochii
inima amputată din piept s-a pietrificat în palmele reci
îndrăgostirea s-a contorsionat în dezdumnezeire adunată cu pumnul
dinte pentru dinte obraznic
o coastă pentru mitul perechii inhibate
mușcătură pentru fiecare bătaie de inimă amuțită
el și-a îngropat comoara pumnilor în cavitatea din spatele coastei rupte
a încuiat colivia răsuflând din greu
a agățat cheia de cinabru pe celălalt obraz al ei și a așteptat
aerul șuiera prin dinții ei
[...]