Stau în cadă şi-mi reazem capul de faianţa rece. Apa e călie dar gândul unei pneumonii nu mă mai sperie. Pe la cinci trebuie să vină Alina; de o săptămână, de când mi-a confirmat şi cel de-al treilea medic că am cancer, în fiecare zi îmi aduce prăjituri; muribunzii sunt privilegiaţii societăţii.

Plec.

Am plecat.

Am ajuns noaptea într-un orăşel din nord. Gara era prăfuită şi pustie. Am coborât doar din dorinţa de a sfida somnul, de a sfida rutina. Am luat un taxi care m-a dus la un motel de lângă oraş. Mi-era foame. M-am cazat într-o cameră murdară, urâtă şi plină de un miros puturos de tutun. Cearceafurile încă purtau urmele foştilor clienţi care înoptaseră aici. Mi-am lăsat rucsacul şi am coborât să mănânc ceva. Snacksuri, pufuleţi şi ciocolată... asta e tot ce am găsit la bar. Cu excepţia unei perechi şi a unui beţiv solitar localul motelului era gol. Snacksurile le-am asortat cu bere.

Mănânc iar fumul gros înecăcios se împrieteneşte cu cancerul plămânilor mei. Mi-e milă de mine: mi-am imaginat că excursia asta împotriva morţii va fi palpitantă şi plină de neaşteptat, voi putea muri liber, în natură, vorbind cu o veveriţă, când colo totul e anost şi obositor. Stau la 1 noaptea la marginea unui orăşel, într-un motel obosit şi beau cea mai caldă bere posibilă. Tovarăşii mei de solitudine sunt un beţiv şi perechea galagioasa.

Alcoolicul are nişte cearcăne mari sub ochi dar pare fericit, nimic nu-i poate strica starea de bine, se bucură de berea lui ca şi cum ar fi ultima. Are o platoşă din lână groasă pe umeri iar pe cap poartă un fes jegos. Are mâini bărbăteşti, muncite, cu unghii mari şi netăiate. O piele aspră îi acoperă ţesuturile. Buzele îi sunt sângerii iar ochii plecaţi de mult din barul ăsta împuţit. Stă cu privirea în masă şi fixează timpul în loc. Berea i s-a trezit dar nu are de gând sa-şi mişte corpul, visează... şi visează bine.

La două mese de mine stă cuplul noctambul care e destul de pestriţ. El are 1,90, voinic, tânăr, incult şi agramat, palme mari şi cărnoase iar în loc de picioare are piloni cu care se infinge în podeaua localului. Un munte de om care râgâie cu nesimţire, râde tare şi nu se sfieşte de faptul că face cea mai mare galagie. Femeia are părul vopsit şi prins neglijent într-o coadă murdară. Blondul vârfurilor firelor de par se pierde în culoarea negricioasă de la baza craniului. O bluză de un roz incolor îi acoperă pieptul lăsat şi muls. Blugii de pe ea truchează burta în care se ascunde o nouă viaţă. Amândoi râd zgomotos şi dau peste cap pahare după pahare.

Mi-am terminat punga de snacksuri şi încă mă chinui cu berea din pahar. Probleme în paradis: cuplul începe să se certe. El, afumat bine, capătă alura unui porc care nu mai vorbeşte şi doar grohăie invective grele la adresa ei. Ea dintr-o zâmbăreaţă satisfăcută se dezvăluie a fi o inlocuitoare a Herei. El devine din ce în ce mai agresiv şi loveşte de câteva ori cu pumnul în masă. Barmanul se uită liniştit la tv iar dacă ăştia doi îşi mai comandă încă un rând pot să-şi ia şi gâtul că el va şterge liniştit sângele.

Mă uit la grohăitorul ăsta obtuz şi nu înţeleg ce rost are ca el să traiască mai mult decât mine, de ce merită el mai multă viaţă decât mine? Nu are mai mult de 6 clase, abia dacă face acordul subiectului cu predicatul odată la câteva propoziţii, bea, miroase şi înjură de mama focului. Are dinţii mâncaţi de carii şi acoperiţi de tartru. Pielea gâtului ii e groasă şi înroşită de soarele arzător al amiezelor. Braţele pot să declanşeze forţe nebănuite dar creierul îi e moale şi lipicios. De ce poate să bea liniştit spritul din pahar şi să o pălmuiască pe proastă asta care stă cu el? Femeia nu mai comentează nimic şi dă pe gât ultimile picături de otravă. El, mulţumit, se lasă pe spate şi o mai pune puţin la punct cu câteva înjurături pe nevastă-sa, cred că-i nevastă-sa. Termin berea şi mă gândesc totuşi să mă duc în cameră. Beţivul, cu ochii pierduţi în masă, e la fel ca atunci când am intrat, nu a fost distras de nimic şi de nimeni. Trăieşte clipa meditaţiei ca un mare înţelept sau doarme.

Sunt agitat. Stau în patul ăsta împuţit şi nu pot dormi. Îi simt lipsa Alinei. Vreau acasă!!! Vreau lângă Alina, vreau ca toţi să-mi aducă prăjituri, vreau să fiu în centrul atenţiei chiar cu preţul vieţii; acasă era bine. Surogaţii ăia doi au urcat, fac o gălăgie animalică. El râgâie prelung iar ea îl aprobă cu un râs gros şi greu.

Cred că intră în camera din faţa uşii mele. Se aude plescăitul limbilor încolăcindu-se una peste alta, până şi intimitatea le e gălăgioasă. Trântesc uşa tare în urma lor. Sper să adorm dar furia îmi ţine capul ocupat. Prezenţa maimuţei ăsteia vis-a-vis de mine îmi provoacă repulsie şi indignare. Nu puteau rămâne jos până adormeam şi eu? Nu-mi iese din cap întrebarea: de ce eu şi nu ăsta?

Mă foiesc de pe o parte pe alta fără niciun rezultat. Aud în continuare coţăiala din camera alăturată. Dacă nu cred că individul ăsta merită să trăiască de ce nu dau buzna peste ei şi-l omor? Ce am de pierdut? Pur şi simplu intru şi-i iau viaţa. De ce să mor singur? De ce să mor? Cred că o bate pe nenorocită pentru că se aud ţipete destul de haotice.

Da, da, a bătut-o; a ieşit din cameră trântind uşa şi înjurându-l. Deci e singur în cameră. Deci mă duc? Mă duc?

Stau în fund şi cântăresc bine ideea care mă face să cred că trăiesc intens. Să iei viaţa unui om e o decizie destul de importantă. Vreau să fac asta? N-am nimic de pierdut iar ăla oricum nu merită să trăiască. Singurul lucru care încă mă mai ţine pe loc e gândul că atunci cînd văd la ştiri oameni morţi sunt impresionat. Adică un om necunoscut mort e... poţi fi tu.

Eu vreau să-l omor p’ăsta că mă enervează şi că-l pot defini ca o subspecie umană, un beţiv, un doi bani; dar dacă l-aş vedea deja mort fără să ştiu ce era sunt convins că aş fi emoţionat; gândul că eu aş putea provoca emoţie altora e seducător dar paralizant de o potrivă. Sunt un muribund necontrolabil şi dornic de o răzbunare surdă. Nu sunt criminal dar nici nu pot afla dacă aş fi unul până nu încerc, nu? Ce fel de bărbat e acel care bate o femeie? Cu ce ar trebui să-l ucid? Cel mai corect mi se pare...da, cu mâinile goale; să-l snopesc în bătaie, să obosesc pe trupul lui, să-i însemnez hoitul cu ura mea.

Îmi tremură mâinile şi-mi zvâcnesc tâmplele. Am cămaşa plină de sânge şi cred că mi-am rupt falangele, am pumnul tumefiat de la lovituri. Cred că l-am omorât, mai mult de atât nu am putut, am dat cu pumnul mâinii drepte şi l-am lovit mai ales în figură.

M-am ridicat din pat şi m-am trezit în faţa uşii lui. Am zis să-l surprind aşa că am deschis-o cu piciorul. Dormea cu penisul scos din chiloţi şi cu pantalonii în vine. L-am zgâlţâit de câteva ori până s-a trezit. Se uita buimac la mine şi nu înţelegea ce vreau. L-am pocnit odată cu pumnul în obraz. I-am zis că vreau să-l omor. Era atât de beat încât a început să râdă şi a vrut să se întoarcă pe o parte. L-am ţinut bine de manşonul cămăşii murdare şi am început să-l lovesc în figură până i-am sfărâmat oasele obrajilor. Încerca să închidă ochii dar de fiecare dată îl stropeam cu apa ca să-l menţin treaz. Vroiam să-l văd cum se uită la mine când moare, vroiam să vadă că nu mi-e frică de moarte.

Îmi mângâi pumnul şi văd că mi-au rămas doi dinţi înfipţi în piele. Îi las acolo, ca trofeu. Camerele nostre au uşile deschise iar o bandă de sânge face legătura între patul mortului şi al meu. Mi-am satisfăcut setea de adrenalină. M-a luat oboseala. Mă întind pe spate şi las uşile deschise. Nu mi-e frică că o să fiu prins, cred că vreau să fiu prins, vreau să mă laud cu fapta mea. Imi vine în minte burta prietenei lui şi probabilitatea că el ar fi putut deveni tată. Mă gândesc că are mamă, mă gândesc.... vomit...doar vomit....vomit mult.

Lucrurile au decurs normal: a venit poliţia şi am fost ridicat. Dimineaţă, ăla care medita cu ochii în halbă aseară, era pe o bancă în faţa barului moţăind; barmanul nu părea impresionat de ce se întâmplase în motel. La secţie în urma percheziţiei au descoperit asupra mea tot felul de reţete şi diagnostice cancerigene. Mi-am recunoscut vina iar medicul a fost nevoit să recomande cercetarea mea în stare de libertate, din cauza bolii nu pot fi încarcerat. Nu am voie să părăsesc oraşul dar nici nu ştiu dacă vreau. În orice caz aseară am ucis iar acum sunt liber, moartea se dovedeşte contagioasă. Nu ştiu dacă vreau să mă laud sau să mă spovedesc.

Umblu brambura pe străzi si ma gandesc: care e diferenţa dintre un preot si un psiholog? Biserica te face sa te simţi nevinovat orice ai face. Atitudinea preotului în faţa păcatului tău e ciudată, acesta dă vina pe Diavol pentru ce ai făcut tu. Nu Tu esti vinovat, ca şi persoană, pentru că eşti mic şi n-ai puterea să rezişti Diavolului, păcatul nu e săvârşit de Tine ci de întruchiparea Diavolului în tine, în felul acesta Tu eşti doar o unealtă. Preotul îţi redă libertate sufletească, nu e vina ta şi poţi în schimbul rugăciunii şi a altor ritualuri să-ţi speli păcatele. Dumnezeu întotdeauna are loc în Rai pentru cei credincioşi. E relaxant să ştii că nu tu ai omorât şi că ai fost doar o unealtă în mâinile Necuratului, dar nu pot să neg că mi-a plăcut să-l ucid pe individ, sângele ăla care mă stropea îmi revigora fiinţa; furia că eu voi muri am traslatat-o, el murea.

La psiholog, lumina, canapeaua confortabila, incaperea curata care miroase frumos, prezenta umana intelegatoare, totul te va face sa spui ce ai pe suflet. Psihologul va cauta sa gaseasca cauza crimei in tine, nu te va exonera de vina, dimpotriva va incerca sa exploreze resorturile interioare necesare savarsirii faptei. Psihologul in nici un caz nu te va disculpa, dimpotrivă.

Totuşi e destul de paradoxal că mi-au dat drumul. Dacă mai ucid un om? Aşa, de plăcere. Încă mă feresc să-mi pun întrebarea dacă îmi pare rău pentru ceea ce am făcut. Dacă voi fi condamnat (cu siguranţă) probabil că tot în libertate îmi voi executa pedeapsa (din cauza momiţelor canceroase), dar dacă aş fi închis, mi-ar părea rău de crimă?

Mai mereu vezi câte un puşcăriaş care spune că-i pare rău de ceea ce a făcut (mă refer la criminali). Ei se căiesc pentru că le pare rău cu adevărat sau pentru că nu cred că merită să piardă atâţia ani pentru viaţa unui alt om? Nu prea ştiu cazuri de criminali (mă refer la cei care omoară deliberat pe altcineva) care să se fi predat singuri şi de bună voie, în general după ce sunt prinşi, trece o perioadă bună de detenţie după care îi auzi că le pare rău; le pare rău sau preţul plătit pentru suprimarea unei alte vieţi nu merită? S-ar căi cineva că a omorât dacă nu ar fi condamnat? Eu mă căiesc că l-am omorât? Oricum n-am să fac detenţie... totul e la latitudinea mea morală.

Bântui, n-am răbdare să mă aşez locului, nu ştiu încotro să mă îndrept, ce să fac... Ideea era să plec în lume, acum sunt prizonierul acestui oraş. Am luat o viaţă, nu sunt nici mai puternic, nici mai slab, nu s-a schimbat nimic, cred că asta mă deranjează cel mai tare, nimic nu s-a schimbat, totul e la fel, eu voi muri. Mă enervează că nu mă simt mai bun decât ceilalţi, eu oricând aş fi capabil să omor pe oricine, eu pot decide soarta altora şi cu toate că am acest atu, nu-l simt, nu mă motivează, sunt în acelaşi loc mental în care eram când am ajuns în acest oraş: nu vreau să mor! Ce e aşa greu de înţeles? Cine îşi doreşte să moară?

Au trecut câteva zile.

M-am hotărât: plec din oraşul ăsta şi mă întorc la familia mea să-mi primesc porţia zilnică de prăjituri. M-am tot întrebat şi mi-am răspuns: nu-mi pare rău că l-am omorât pe individ, chiar cred că am scutit societatea de un gunoi; chiar dacă ar fi devenit tată tot nu cred că păstrarea lui în viaţă l-ar fi ajutat pe copil din moment ce am văzut cum se purta cu mă-sa. Merita să moară şi bine i-am făcut, adică da, aş face-o din nou dacă m-aş întoarce în timp. Singurul lucru care mă surprinde este că vreau să mă mai duc o dată la motel. Se spune că întotdeauna criminalii se întorc la locul faptei, o fi ceva în noi ce ne face paşii să se îndrepte spre locul unde am fost Dumnezei. Sunt cam la 20 de minute de motel. Afară se înserează şi o răcoare tomnatică mă învăluie.

Nu ştiu cum o să reacţioneze barmanul când o să mă vadă.

Nu reacţionează.

Înăuntru e doar cârciumaru’ şi beţivul care medita cu ochii în halbă. Atmosfera e la fel de puturoasă ca şi atunci, mizeria aceiaşi, nimic schimbat. Moartea individului nu a însemnat nimic pentru cei de aici, aşa cum mă aşteptam. Nu cred era un client fidel. Mă aşez la masă, vis-a-vis de beţiv şi cer un trotil ieftin. Beţivul pare că nu se ridică niciodată de la masă. Privirea-i caută să înţeleagă bulele de dioxid care se lipesc de paharu-i cu bere.

Dau paharul pe gât şi mă înec aprig, esofagul e în focuri, gura amorţită iar stomacul invadat de otrava plătită de mine. Nici gânduri nu mai pot să articulez.

Calmitatea...

Şi...

Indiferenţa ....beţivului ....mă fac curios...

Îmi mai iau un trotil d’ăsta, e cea mai tare senzaţie pe care am încercat-o de la omor încoace.

În birt a intrat femeia gravidă care era cu individul ucis de mine. Mi-am ascuns uşor faţa din reflex. S-a aşezat la masă şi i-a făcut semn barmanului să-i aducă de băut. Se uită la televizor. Am privit-o mai bine: un pântec ambulant care va da viaţă. Părul, unghiile, pielea, pantofii, atitudinea, totul mă face să o desconsider. Îmi readuce în minte imaginea individului, simt pumnul încleştându-se de fericire, cred că aş putea s-o omor şi pe ea. Barmanul îi aduce băutura după care se aşează pe scaunul alăturat. Schimbă două vorbe cu ea iar aceasta râde în hohote. Mâna lui îi poposeste pe picior. Abia acum observ fusta scurtă, rujul gros de pe buze şi tocurile pantofilor. Barmanul are mâna insistentă dar ea i-o opreşte. Îi face semn că dacă nu-i dă bani nu poate atinge mai mult. Acesta râde, se ridică şi se îndreaptă spre tejgheaua lui. Femeia fără să vrea se uită înspre mine. Ochii mei aţintiţi asupra ei îi atrag atenţia. Îmi aruncă un zâmbet larg şi o invitaţie. Mi se usucă buzele. Nu cred că m-a recunoscut. Cu zâmbetul pe chip îşi desface picioarele şi-mi arată că nu poartă lenjerie. Inima îmi bate cu putere şi nu înţeleg de ce. Mă ridic de la masă şi mă duc glonţ la ea. Mă aşez. Pare bucuroasă de prezenţa mea. Barmanul îmi aduce încă o băutură albă. Femeia începe agramat dialogul. Danful gurii îmi paralizează nările. Mă întreabă de unde sunt, ce-i cu mine pe aici etc. Ceva mă excită la ea. E cea mai împuţită femeie din lume dar felul în care mă priveşte stârneşte hormonii în mine. Dinţii cariaţi îmi fac o silă grozavă. Nu!

M-am retras la masa mea şi am dat pe gât câteva pahare. Locul ăsta e molipsitor, încep să mă contopesc cu el. Trebuie să plec. Mă duc până la baie să-mi dau cu apă pe faţă.

În reflexia oglinzii realizez că nu am făcut duş de vreo 3 zile, am unghiile crescute cu depuneri de mizerie sub ele, pielea mâinii s-a îngroşat, cămaşa albă de pe mine e toată prăfuită, pantofii îmi sunt murdari, barba mi-a ieşit din piele ca un gazon neregulat. Mă privesc şi nu mă recunosc. Am ochii injectaţi de la alcoolul alb şi arzător, dinţii galbeni, buzele crăpate şi sângerii. M-am trasformat, locul m-a transformat, de asta nu m-a recunoscut curva, eu sunt „individul”, sunt un client obişnuit de-al ei.

Am ieşit din baie hotărât să plec din oraş. Vreau să mă întorc la ai mei, vreau să mă spăl, vreau prăjituri. Nu-mi pare rău de crimă, continui să cred că ăla şi-a meritat soarta, iar pentru că nu sunt un criminal n-am ucis-o şi pe curvă, sunt un om normal care a sancţionat un ... un individ de nimic.

Nu am făcut treizeci de paşi şi am simţit în urmă prezenţa unui bărbat. M-am întors dar în acelaşi timp un pumn m-a doborât la pământ. Deasupra mea a năvălit unul. Îl vedeam destul de ambigu datorită alcoolului cât şi a ploii de lovituri. S-a aşezat pe torace şi mi-a oprit respiraţia. Era un vlăjgan, bine legat cu pumnul cât o măciucă. Nu zicea nimic, doar mă privea şi se mulţumea să mă lovească rar dar puternic. Îi simţeam plăcerea pe care i-o dădea sângele meu când îi stropea faţa. M-a luat de gulerul hainei şi m-a trântit mai tare de pământ intrebându-mă: „De ce?” Îşi băga pumnul atât de tare în carnea mea încât doar alcoolul care funcţiona ca anestezic mă oprea să nu leşin. Nu mă puteam împotrivi, nu ştiu nici dacă vroiam. Îmi făcea bine bătaia. Am încercat să zâmbesc dar nu am făcut decât să-l întărât. Loviturile deveniră mai năpraznice. M-am înecat cu sânge şi credeam că mă voi sufoca când cel de pe mine m-a întors pe o parte. M-a lăsat câteva minute să-mi revin. M-a întors iar cu faţa în sus şi s-a suit pe mine. Răzbunarea trebuie să continue. A început să-mi joace faţa în picioare, ad literam. Un călcâi mi-a stâlcit şi ochiul drept şi de atunci totul s-a întunecat. Nu mai puteam anticipa lovitura, doar o simţeam, surpriza era mai mare. De fiecare dată când simţeam că-mi dau sufletul se oprea şi mă lasa să-mi revin.

Sunt în spital bandajat din cap până-n picioare. Asistenta mi-a spus că sunt tot în acelaşi oraş. Se pare că spitalizarea va dura în jur de 3 luni pentru că am multiple fracturi interne cât şi o rupere de splină, hematom cranian şi translocare de rinichi; nici doctorii nu ştiu cum am supravieţuit, tot asistenta mi-a spus că am stat în comă 3 zile.

Nici acum nu-mi pare rău că l-am ucis pe ăla doar că preţul nu cred că-i echitabil: ăsta care m-a bătut, habar n-am cine e, mi-a luat libertatea ultimelor luni de viaţă.

Nu aşa vreau să mor. Prăjituri.