Agonizez, dar e doar clătinarea
Unei speranțe nemilos gonite.
S-au prăbușit în hăuri stânci izbite
De greu talaz ce mi-a oprit visarea.

Frânturi de voci, mereu nedeslușite,
Se duc și vin, iar sufletu-mi e marea
Ce-și linge trist și nestatornic sarea
Tăcerilor prea lesne-n trup topite.

Și serile s-au dezbrăcat de frică,
Iar gândul mut în taină îl înjug
La carul clipei ce un val despică

Spre închinări arzând mocnit pe rug.
Din zidul tihnei îngeri se ridică.
Tăcut și drept de moarte nu mai fug.

15 ianuarie 2004