O mare nedumerire m-a cuprins răsfoind anul acesta agenda de festival când din paginile destinate concursurilor a lipsit poate cea mai spectaculoasă secțiune, cea de canto. Cum e posibil ca un mare impresar și manager artistic, precum Ioan Hollender, director al unei prestigioase instituții muzicale și culturale din inima Vienei să închidă ochii la o astfel de absență, când ar fi fost poate cel mai nimerit moment de a selecta noi talente, deschizând porțile unor cariere lirice. Și totuși...
Inițial cînd am oferit penița de aur era noapte la mine. Noapte tîrziu. Și nu prea mai eram în stare de explicații. Mai ales cînd era vorba de un poet precum Emilian Pal. Dar, poate am greșit. În orice caz, acesta este unul din acele texte pentru care îmi pare rău că nu pot oferi două penițe sau o peniță de platină. Pentru că merită. Și nimeni nu cred că mă poate acuza de favoritisme sau prietenie cu privire la Emilian. A fost o vreme cînd am fost prieteni dar vremea aceea a trecut. A făcut și a spus mult prea multe lucruri neprietenoase cu privire la mine.
Thomas Morus stabilește în Utopia sa patru trebuințe fundamentale ale omului: foamea, dorințele sexuale, urinarea și defecarea. Varlaam Șalamov, scriitor poate la fel de mare ca Soljenițân, dar mai puțin cunoscut la noi și aiurea, analizează, ca medic și pușcăriaș de Gulag, aceste trebuințe în condițiile extreme ale spațiului concentraționar. Dorința sexuală este prima care dispare la deținuții Kolâmei (abstinența asceților de toate felurile demonstrează și ea acest lucru; așadar, domnul Freud ar putea să-și facă bagajele cu teoriile lui bazate pe visele cucoanelor irascibile!?). În lipsa hranei, urinarea și defecația ajung să fie nevoi tot mai rare în lagăr. Doar foamea persistă și te poate duce până la canibalism.
De când mi-am afişat adresa pe diverse site-uri sau pe facebook, unde mi-am creat, ca tot omul care vrea să existe, un cont, primesc zilnic câteva zeci de e-mailuri în care sunt invitat să ascult, să vizionez sau să citesc tot felul de kestii. Bunăoară, de vreo două zile, am fost supus unui adevărat bombardament de către o doamnă de prin Moldova, care-mi trimite (dar, evident, nu doar mie) poeziile ei în versiune franco-română. * Tot prin e-mail primesc reviste literare, în format pdf. Unele sunt de tot râsu-plânsul: veleitarismul şi chiar prostia strigă-n ele din toate cotloanele, de te şi sperii, ca de bufniţele sau de liliecii plutind noaptea printre ruinurile Târgoviştei.
În ultima vreme am observat că pe ici pe colo autorii români care locuiesc în străinătate sînt fie ”acuzați” că nu ar fi neaparat foarte patrioți sau că nu ar mai cunoaște sau respecta, vezi Doamne, limba română, și alte glumițe din astea care mai de care mai interesante. Un element de discordie ar fi și nerespectarea ”păstoririi” Academiei Române care de o vreme încoace ne învață unde trebuie să punem î și unde trebuie să punem â. Am ajuns însă la concluzia ca Academia Română și vajnicii ei susținători ar face tare bine dacă și-ar folosi aceste energii ”patriotice” în scopuri mai aproape de vatra părintească și de corectitudinea cu care se vorbește limba română acolo, la ei acasă, adică pe malurile însorite ale Dîmboviței.
Comentarii aleatorii