trebuie să-mi închipui locurile în care n-am fost
ospiciul în care-a murit de sade deșertul în care
și-a pierdut piciorul rimbaud patul în care-a halucinat
kleist

să-mi închipui nemărginirile tundrei pădurile nesfîrșite
cu ierni interminabile pacificul va spune despre noi
cît de mult te-am dorit odată
și cît de adînc

trebuie să-mi închipui că ești dincolo de suprafața rece
a apelor întunecate ascunsă
de reflexia mea
ești dincolo de atlasul unei lumi dezlănțuite

tu ești ultima thule tu ești sfîrșitul tuturor
viselor mele ești dincolo de pierderea definitivă a lucidității
ești locul unde nebunia se hrănește cu nebunie și inimile
din durererile lor

tu ești felul în care leonard ancuța iese din leonard ancuța
și nu se mai întoarce
ca și cum dintr-un ceas ai scoate rotițele și-n loc rămîne
doar mișcarea

explozia din interiorul exploziei
dorința ascunsă în dorință
așa cum din timp ai scoate toată istoria și toate personajele sale
să avem suficient spațiu pentru iubire
da

vorbește-mi de iubire așa cum ar fi fost a noastră
vorbește-mi prin semne prin gesturi prin mîngîieri
vorbește-mi în tăcerea sculptorului cînd scoate dragostea
din piatră

gonește-mi fluturii palizi care mi se izbesc de fereastră
gonește-mi cîinii care mă așteaptă în pragul casei să plecăm
la vînătoare
gonește motanii adormiți de febra trupului meu

spune-mi că dragostea
e doar visul pereteleui alb
într-o cameră goală

este o nouă zi și barba îmi crește ca unui mort este o nouă lumină
fadă peste trup un soare cuprins de gripă și friguri
sunt îngropat de viu în propria-mi viață
departe de mirosul zăpezii

departe de mirosul de sînge proaspăt al cîinilor sfîrtecați de urși albi
departe de aurore boreale ca șoaptele acelea
cînd vrei să-ți aprinzi o țigară după o viață întreagă
de dragoste

ce e dragostea ce altceva decît un stol de păsări călătoare
părăsindu-și cuiburile mai devreme cu o lună
atunci cînd anotimpurile o iau razna și copacii se umplu de țipete
desfrunziți

urletul meu e o țigară fumată-n fereastră
deasupra mașinilor care bîntuie străzile ca niște furnici roșii
în căutarea unui cadavru

cu mîinile reci țin o cafea caldă și nu-i simt aroma
nu mai simt nimic mi-am pierdut simțurile mirosul
după ce-am spălat hainele pe care le-ai purtat gustul
e mucegaiul săruturilor înnegrind buzele
crăpîndu-le

nu mai văd ochii mei
nu pot recompune din obiectele camerei
același decor

o fată amețită cu țigara aprinsă trîntită între perne și pisoi
cu pielea zvîcnind în alb și trandafiriu îmbogățind
lumina subțire

lumea dimprejur nu mai există mă conectez la întreaga planetă
mecanic
asemenea unui vierme la mărul înconjurător

fumez și dorm din lipsă
fumez și dorm
dorm

am senzația că o să cad prin pat direct în mijlocul iadului
mă agăț de acordurile prelungi ale lui schulze
ca un îngropat de viu

sub o stradă pe care se aud pași
îmi aprind o altă țigară acum trag în piept cearșaful
primei noastre nopți
de singurătate

nu-ți aud glasul nu-ți simt mîinile știu doar că ești atît de departe
în ultima thule
ultima

eu sunt o coborîre în abisul melancoliei doar
fumul mă prinde mă ridică o secundă împreună
cu el

dragostea se poate afla într-o singură noapte
copiezi trăsăturile cuiva care te urmează în momentele de nebunie
șoricei otrăviți îți înoată în sînge iar pielea
e giulgiul în care te învelesc paramedicii

dragostea și viața nu pot locui același suflet
dragostea e în sine o viață
drumul pe care transporți în saci de plastic întunericul
dintr-o parte în alta

ne vom întîlni în ultima thule iubire
ne vom întîlni acolo unde îmbrățișările mele vor fi plasa de păianjen
în care se zbate un fluture

eu n-am să mor laolaltă cu dragostea
dragostea nu poate fi rușinea de a rămîne în viață
după ce ai plecat.