pe drumul acesta înzăpezit
un câine pe care doar îl simt
se înfășoară în jurul meu urlând
cu sunet de tulnic
trec pe lângă mine
șiruri de oameni nevăzuți
ei înșiși un fel de cărare
femeile lor mă prind uneori de mâini
ca într-un joc ce-mi schimbă direcția
uneori îi visez cum ridică orașe
apoi adorm în case de calcar
zâmbind prin somn precum pruncii
iubita mea s-a înălțat
un vânt rece îi spulberă carnea
lustruindu-i oasele
până le face lucioase
plăcute la atingere
îmi înteleg singurătatea
acum când mă uit în sufletul tău
ca într-o fântână fără sfârșit
îmi îmbrac mantaua și plec
să uit o femeie un loc
poate o iarnă
pe strada aceasta înzăpezită
un orb îsi poartă lumina cu demnitate
se luptă câteodată cu îngerii
într-un fel de gherilă sublunară
dincolo de patimă
până spre marginea lumii
Comentarii
alma -
Interesant, despre "oamenii invizibili" care trec pe lângă noi și pe care noi îi vedem cu ochii minții citeam chiar azi, poate acesta să fie motivul rezonării mele cu versurile: "trec pe lângă mine / șiruri de oameni nevăzuți / ei înșiși un fel de cărare", reușită imaginea. Ce aș modifica: "plăcute la atingere", "îsi poartă lumina cu demnitate".
vladimir -
Alma voi lasa "placute la atingere" asa cum este pentru ca versul acela sub aparenta sa banala ascunde de fapt esenta poemului... atingerea inseamna placere iar placerea este fericirea trupului... el nu trancende planul fizic, e incapabil sa o urmeze, ramane un colectionar de moaste, un om care "îsi poartă lumina cu demnitate" si cam atat. Multam de cuvinte. E o poezie scrisa despre cele indelung simtite la Iasi de cenaclu.
Dahaar -
"Un orb își poartă lumina cu demnitate" are o nuanță grotescă care mie nu îmi displace în contextul acesta oniric ce-mi sugerează moartea prin înghețare, vis minunat care ne ține captivi până la capăt, atingându-ne parșiv orgoliul, provocându-ne să purtăm visul-moarte așa cum orbul poartă lumina. Câinele încearcă să-l încălzească, spiritele și-au facut apariția deja, arătându-i drumul, singurătatea devenită de netăgăduit în strofa a treia, omul e nimic, oase albe, iar sufletul fântână fără sfârșit, tunelul, viața o luptă cu îngerii într-o gherilă sublunară, în care moartea e o metaforă.
Ela -
"îmi înteleg singurătatea acum când mă uit în sufletul tău ca într-o fântână fără sfârșit" Nimic nu îi lasă orbului necunoașterea. Nimic nu îi oprește mersul cu degete lumini împrăștiind. Acest poem despre singurul lăcaș de alb este gândit parcă în coloane de ape, fără sfârșit. Nu iubire, ci înălțarea dincolo d eorice închipuire a ei. Nu vers căutat, ci ritmul unor pulsații creatoare, acolo unde cuvintele se articulează unul din altul, în metafore cuprinzătoare de sensuri concentrice. Desigur, uitarea își are rostul, când lași loc în tine apoi unei alte ierni, unui alt om, unui alt orb. Unui alt înger. Inspirație, viață lină și cer deschis ție, în timpurile nașterilor sfinte. Ela
vladimir -
Leader Dahaar sunt incantat de modul cum ai serpuit printre intelesul versurilor mele... cred ca esti obisnuita sa incorporezi imagini.Multumesc. Ela... multumesc.
Sapphire -
Ma intreb de ce de multe ori poemele tale sunt impartite in doua planuri... si uneori cu un al treilea subinteles, sugerat mai bine spus. Cred ca aici mi-am gasit si raspunsul... tocmai pentru ca aici "mijlocul" este al treilea plan, acela in care nu-s nici ceilalti, nici poetul. Unde atingerile, lumina inutila si sunetele sunt stindarde doar. Oamenii carare... doar ca nu pe aceasta apucam. Cuvintele sunt, uneori, creatoare de univers. Asta gasesc eu aici.
vladimir -
Sapphire... ssst... adevarurile mari se spun la ureche, sruti cum ar zice orientalul, ori deloc... nu stiu ce iti veni sa strigi in gura mare pe aici :)
lucian -
subscriu Almei, dar imi place fantasticul și oniricul ce apasă cititorul. lucian.
vladimir -
Multumesc pentru cuvinte Lucian... interesant e ca tu simti ca si "apasare" imaginile... cat despre fantastic ;)