Singurătatea lui era atât de frumoasă, ca o locuinţă lacustră
ca o cetate cu porţi înalte.
El, în spatele porţilor ca o armată ce nu se predă,
el, pe tron, ca un zeu al porumbului...
Sunt oameni care se apropie unii de alţii prin peşti, alţii prin pietre,
prin semne, prin ferestrele deschise, alţii prin boală.
Se recunosc după stâncile sălbatice tatuate sub piele,
după felul în care stau nemişcaţi ore întregi sub soare,
au aceeaşi textură a covoarelor minerale...
oameni care au sub piele argint viu iar argintul din ochi îl topesc în monede

oameni a căror trăsătură e plutirea, au oasele uşoare, de pasăre,
capul culcat pe umărul unui vis.
Sunt şi oameni_potop ce nu-şi mai trimit porumbii după ţărmuri,
care–şi îngroapă Atlantidele în alcool,
bolborosesc printre vapori frânturi despre un et in Arcadia ego.

Când un bărbat pe care l-am iubit enorm iese din viaţa noastră,
îl avortăm din sufletul nostru pur şi simplu.
Aceasta e ura. Gelozie. Un avort al fiinţei.
Refuzăm naşterea lui din carnea memoriei noastre,
îl aruncăm din noi cu tot cu umbră. Îl dezlipim.

Coup de foudre îţi transformă ochii în telescop, gâtul în girafă,
urechile zgribulite, de ciută, mirosul de lup, pasul de felină.
Rămâi în aer, mut, suspendat în liane de păianjen.
Purtăm în noi chipul cuiva, aprioric,
iar deasupra capului avem o orgă de lumini.
E ca şi cum până atunci ai fi avut doar jumătate de limbă, jumătate de gură,
doar un ochi, doar o nară, o parte ţi se cufundă o alta iese la lumină,
devii mic precum o boabă de aur spălată pe fundul unei site de balast.

Înlăuntrul nostru, când iubim, avem ochii albaştri.
Nu mai cauţi cuvinte să astupi golul,
pur şi simplu golul are ecoul cuvintelor mestecate printre lacrimi,
tăinuitele îşi scot capul din pământ ca o iarbă îndesită de tăierea voii,
cad epidermele moarte, aerul frige. În noi se aprind candele, se revarsă uleiul, mirosim a ceruri, a zbor .

iubind, ieşim înaintea aproapelui cu noi înşine în chip de jertfă.

Suntem covorul pe care chipul lui păşeşte, suntem tipsia fructelor de mare,
suntem şi fructul. În fântâni, ne abureşte coloana.

E cutremur, de sub scoarţele reci se întrezăreşte magma,
lavă topită din măduvă până în creier,
prin crăpăturile unde egoismul nostru suferă,
se prelinge mirul unei înţelegeri superioare, unei iertări.

Sinele nostru cel mai profund îşi sărută pe frunte sinele pierdut şi regăsit.