Mi-e un somn de crăp, sau poate e greșită expresia și se referă doar la cele culinare. Tocmai am ieșit de pe facebook unde găsisem frazeta, drăguță de altfel dpdv american, cumva al limbii engleze vreau a spune, din Seinfeld: Well I, uh, I'm not sure how you pronounce it or anything, but I, uh, I believe it's Ménage à Trois?

Încep astfel aceste cuvinte doar pentru că am cunoscut umorul sănătos al Adrianei Lisandru, cea despre a cărei carte excelentă doresc să bat câmpii cât mă vor ține ochii, mâinile și sinapsele. Nu pot rata o asemenea șansă. Și nici cartea cred.

M-a impresionat la Adriana, când ne-am auzit prima dată, vocea. Deși trecuse prin multe, era plină de un optimism feminin, o voce proaspătă, care mi-a rămas cumva plăcut și admirativ pe timpan. La fel dar la polul opus sunt și poemele. Încărcate de o gravitate gravitațională, frunzaliană, nostalgice, meditative, frumoase. O frumusețe care pleacă dintr-un colț sensibil izolat de poetă chiar prin titlul excelent, despre ea, niciodată.

Facem referire la cartea cu acest titlu, prefațată de un om pe care îl respect și admir, Tudor Cristea, al cărui condei deschide apetitul cititorului cu finețea unui chirurg. Volumul a apărut, în ediție bilingvă (română – franceză), la editura Grinta, Cluj Napoca, 2010, cu o grafică excelentă . Vlad Turburea, drag mie nu doar pentru arta sa.

Rareori am avut dorința de a păstra un volum de poeme proaspăt primit pe noptieră. Și veți zice, a da, faza cu noptiera. Dar asta e și cu veioza!

Să citez versuri din Adriana gen nu mi-e dor ci mult mă doare/ trupul tău de depărtare/… sau era liniște cât să frângi pe din două distanța… doream să vă spun despre mine, dar nu-mi aminteam... ar fi o impietate. Ele sunt boabe de struguri aromați, sunt rodul viei lisandriene. Am să reproduc însă unul din multele poeme superbe întâlnite aici.

nici coniacul nu mai e ce a fost/ și nici toamna// traversam astăzi munții/ și ei se dădeau la o parte/ cum se rupe în două mulțimea când trece triumfător/ matadorul/ eram chiar senină// în retrovizoare un cer înghețat pe care scria am fost tot ce își poate dori/o femeie // dar vezi// acum îmi doresc să îmbrac/ doar o noapte/ un trup de bărbat/să-mi chem un prieten să ne înfundăm într-o crâșmă/ în zori să scuip viața cu sete/ să o-njur soldățește de mamă/ să cad mai apoi într-un pat/ într-o carne străină/ umbra ta să treacă mahmură/ prin ceața de gânduri/ ca un recrut în permisie prin centrul orașului// să-i aprind o țigară (tot ce-și poate dori o femeie) Superb!

Poetă în care cred, pe care o respect și pe care o citesc cu drag, Adriana Lisandru, în cele trei grupaje ale acestei a doua cărți a sale, lasă consistența suflului feminin în adâncimea unei fundații, în care dacă nu ești atent și cazi îți poți sparge… tot sufletul. O carte de citit mai ales toamna, când există contrastul rodirii cu cel al pieririi. Hai că mă lungesc! Adriana, mulțumesc e un pleonasm al ființei tale pus în aceste tipare. Și tu știi asta.
15 septembrie 2011