Am o prietenă care îmi spune mereu, cu patimă aproape: Bianca, te rog, scrie ceva despre oameni fericiți. Fă-i să aibă o viață frumoasă. Fă-i să zâmbească în final, știu că poți.
Draga mea Diana, this one is for you.

- Pot trăi fără tine.
- Înțeleg. Și acesta ar fi un motiv bun să pleci.
- Bun, nu. Suficient, da. Necesar, probabil.
Sunt doi, știi. Doi, de partea aceasta. Încerc să le scriu istoria, vezi bine. Pornind de aici, unde concentrice. Încearcă să-ți imaginezi că în egală măsură trecutul și viitorul ar porni din același punct, s-ar propaga întâlnindu-se din nou, în din ce în ce mai multe puncte.

Ea, în fața oglinzii, în baie. Nu-i frumoasă când plânge. Gura i se încrețește caraghios, fața i se tumefiază ușor. Își trece încet degetele peste față, ca și cum ar vrea să-și dea pielea la o parte, să intre undeva dincolo, să-și pipăie oasele. Numai ochii sunt cumplit de verzi și tăioși. Unde începe și unde se termină o despărțire?

Sprijinit de ușa de la intrare, cu spatele, Ovidiu privește rosturile dintre plăcile de gresie. El a ales nuanța. Anda a avut dreptate, odată uscat, chitul a căpătat o culoare albăstru-spălăcit. Acum observă că au apărut crăpăturile. A rezistat mai mult decât le-au spus muncitorii. Senzația de rece nu depășește tălpile goale. Parcă nu sunt ale lui. Tot corpul, până la glezne, îi arde. Cine a plecat, el sau ea?
Se îndreaptă spre bucătărie. Un hol lung, cam cât o clipă, se târăște ca un vierme sub pașii lui. A pregătit masa înainte de a pleca. E prea târziu să se gândească la asta. Și îi e și lene să o mai înțeleagă. De fapt, e mult mai simplu acum că trebuie doar să accepte. Sau nu. Ar putea chiar acum să se întoarcă, să o ia de după umeri și să continue:
- Și eu cred că pot trăi fără tine, Anda. Teribil, nu? Mi-am dat seama de chestia asta într-o dimineață, în timp ce mă bărbieream, și am avut pentru o secundă impresia că în toată casa nu este nimeni în afară de mine, că nu ai fost niciodată aici, înțelegi?
Mâna ei pipăie muchia dezlipită a mesei, mai las-o, știu că am promis să iau fierul de călcat și să încerc să o repar, las-o naibii măcar acum dar nu își spun nimic, ea continuă să tragă de fâșia subțire de pal. Ca un copil. Nu se mai privesc. Ca și cum între ei ar fi pornit un vârtej, se feresc să facă vreun pas înăuntru.
- Și? Fusesem vreodată?
- Nu. Eram teribil de gol, într-o cochilie goală. Prin urmare, liniștit.
- Adică erai nimic?
- Dar tu erai peste tot, de jur împrejur. Iar mie nu-mi păsa. Nici nu aveam nevoie de tine.
- Cool. Cine pe cine a înghițit?
- Știi, nu există replici perfecte. Am terminat de bărbierit, am ieșit din baie. Tu erai în bucătărie, cu părul aiurea ca în fiecare dimineață, în pijamaua ta caraghioasă și cu șosete în picioare, așteptai să scoți pâinea din prăjitor. Ți-am spus să lași pâinea în jos, s-ar putea să se facă mai repede. Erai morocănoasă. Și erai acolo. Alesesem asta amândoi și atunci, ca în fiecare dimineață.
- Astăzi nu am mai prăjit pâinea. Dar e în toaster.
- Rămâi. Îmi place să-ți ling degetele când te arzi încercând să scoți feliile mai mici.
Degetele ei lungi, cu unghii tăiate scurt, rotund. Pielea străvezie, palidă, uscată. Nu se ating. Le simte gustul.
- Mi-au înghețat picioarele. Îmi aduci te rog papucii albaștri? Mai avem lapte? Beau și eu yoghi în dimineața asta. Crezi că ne vom supraviețui?
- Da. Da. Și da. Absolut nu-ți place.
- Astăzi îmi poți răspunde și așa. Mai ales la ultima întrebare. Bine că nu am dus bagajele la ușă. M-aș fi simțit chiar ridicolă, n-aș fi avut încotro, ar fi trebuit să plec.
- Desigur. O să desființez ușa.
- Și tu de ce te-ai rezema când aș pleca?
- Hai să mâncăm mai bine, negociem deseară chestia cu ușa.

Sau mai înainte. Când a început să-și adune cămășile de pe umerașe. Unele amestecate cu ale lui. Cât o enervează chestia asta. Dar tot ea le pune așa, după ce le calcă. Niciodată nu are timp să le rearanjeze. A pus în bagaje cămașa subțire, de in, pe care și-a luat-o el din călătoria în Irlanda în iarnă. Verde? Ce bărbat ești tu să porți cămașă verde? A purtat-o ostentativ câteva săptămâni la rând. A vrut să i-o sfâșie, să-i spună că s-a întâmplat ceva la spălat. Mai bine i-o iau eu acum, măcar știu că nu o mai poartă în lipsa mea. Niciodată n-am spus o chestie atât de aiurea ca atunci. Eu nu spun aiurisme de genul acesta. Ce bărbat ești tu. Bărbatul meu. Chiar trebuie să plec. Dovada este chiar asta: îmi fac bagajele și pot ieși pe ușă.
Iese din cameră. Holul e mult prea scurt până la bucătărie. Pune apă în ibric pentru ceai. Scoate untul, brânza, mezelurile pe masă. Așază o farfurie. Ar trebui să vină. Avionul a aterizat la 8.

Dincolo de ușă, Anda își ridică gențile care îi alunecă de pe umeri, își privește pantofii albi, ușor murdăriți în vârf Cred că m-am călcat singură când am ieșit și rămâne așa. Ar trebui să lase mânerul unuia dintre trolere și să se întoarcă. Să pună mâna pe clanță, să intre și să-i spună:
- Dar vreau să trăiesc cu tine. Mă plictisesc dimineața așteptând să te trezești. Vreau să răsucesc viața asta pe toate părțile, împreună cu tine, până amețim. Vreau să cădem lați amândoi, unul în celălalt, ca într-un lan de maci. De maci, ca Dorothy. Nu vreau să găsesc drumul spre Kansas, ce prostie. Vreau să fiu ridicolă, de una singură și alături de tine.
Dar ar fi un discurs mult prea lung. Iar ei îi este teamă de ridicol, în continuare. Doar că bagajele astea sunt mai grele decât și-a închipuit. Și poate că de partea cealaltă ușa e mai subțire, holul mai lung decât și-a imaginat. Poate Ovidiu încă nu a plecat din noi.

- Te-ai întors.
- Aham. Mai ții minte că mie nu-mi place cămașa ta verde?
- Da.
- Știi ceva? Chiar nu îmi place. Nu vrei să mi-o dai mie?
- Ba da. Ce-i cu bagajele astea? Și ce-ai rămas așa sprijinită de ușă?
- Nu le duci tu în casă? Le-ai lăsat când ai venit de la aeroport azi dimineață. Și pune și laptele în frigider, uitasem să iau, am fost acum. Sper că nu s-a răcit ceaiul.