ciudat să încep fără tine
dimineața nu e dimineață e nădușeala care se prelinge din trupuri goale
apa cu care mă spăl nu e apă e o simplă curgere
lucrurile nu sunt lucruri doar o stare incertă

monitorul pâlpâie slab obosit
perfuzie lentă
prea lentă
venele se deschid ca o femeie docilă în care bărbatul
intră cu noaptea-n cap

undeva s-a închis o ușă la capătul holului un televizor în surdină
asistenta îmi spune că s-a îndrăgostit de mine de parfumul meu de moartea mea
obosit
miroase cumplit a bolnav

doar buzele se mai mișcă
propagă cercuri în toată încremenirea

aș dormi
rezemat de faianță aș dormi în picioare cu ochii deschiși
cu ochii închiși
aș dormi iar somnul ăsta să nu-mi spună nimic să nu visez nimic

respir
aerul intră în mine ca un berbec în ziduri medievale
am noroc de platoșa lustruită pe care alți oameni o numesc alvelolă

o sticlă pe jumătate goală o folie de pastile
ești bine? sunt bine

*

îți spun adevărul

locul nostru de muncă nu e la birou pe șantier ori în redacție
locul nostru de muncă e pe cruce ne trezim dimineața ne bem cafeaua
apoi batem cuie în mâini în picioarele atent spălate de părul unor femei
care au contat cândva stăm așa întinși
când cedează încheieturile urlăm eli eli lama sabactani
în locul lui dumnezeu poate să fie orice om care ne-a făcut
vreodată un bine cei de jos râd cei de jos vorbesc dacă ești bărbat salvează-te singur

la fel nu voi înțelege cărămidă peste cărămidă peste cărămidă
clădim orice zi care se prăbușește dacă nu ucidem femeia

*

schițez un pas și mi se pare că nu ating pământul
mersul în sine e un decupaj dintr-o secvență mai importantă
dintr-o secvență în care știu ce e de făcut dar nu am forță în brațe și în picioare

fiecare drum către tine a fost un fel de nuntă am spus da răsunător distanței
nu mi-am dorit decât să existe un drum care să nu se sfârșească iar eu să nu regret că am ajuns

degeaba am plâns că nu sunt oameni n-am știut să-i văd peste tot
oameni stâlp au privit în urmă să vadă ce pierd
poți să-i asculți respirația lor e un arc electric

există un moment în orice călătorie când te oprești ușor din mers
e momentul în care lucrurile se dilată ca o coardă elastică m-aș gândi să-mi fac o praștie
așa cum făceam când eram mic atunci când ești copil îți e totul permis
probabil de aceea am refuzat orice creștere

de la un oraș la altul doar două rânduri de șine la început am crezut că sunt
suflete pereche dacă mă întrebi acum ele cară în spate distanțele altor șine

am învățat lucruri noi lucruri mărunte care te fac fericit
un iepure care aleargă până albește privirea un cârd de fazani despre care știai că există dar pe care nu l-ai văzut niciodată mașini ciudate pe marginea drumului închipui din ele
dihănii blânde ori păianjeni încremeniți într-un insectar deformat

când mă prinde noaptea vânez lumini aprinse în casele înșirate pe drum ca o execuție ordonată de un dumnezeu meticulos oamenii aceia nu mă vor cunoaște vreodată
oamenii aceia nu mă vor avea niciodată

*

și peste toate acestea senzația stranie că nu sunt din lumea aceasta
e foarte important să cred că a respira nu înseamnă numai a trage aer în piept
lumea asta miroase câteodată a benzină alteori a găoace

dacă vrei să ne iubim e necesar să ne iubim și orașele dacă aș strânge în palmă orașul tău s-ar fărâmița ca o coajă de pâine veche orașul meu te așteaptă cu fața vopsită un indian pândind castori

trebuie să închei aș dormi peste tot să nu mă mai trezesc decât atunci când lucrurile s-au rezolvat de la sine ori ori când a venit sfârșitul lumii iar eu tresar buimac și strig nevinovat
atât de mult iubesc oamenii încât la ora aceasta
mai toți seamă cu tine