îmi lipseşte umărul drept
n-am unde să-mi aşez lacrimile
mi-au ajuns până la poarta casei
intru în ele ca-ntr-un râu
nu găsesc monede să-l plătesc pe Charon

fără tine ochiul meu
şi-a pierdut strălucirea
precum îngerul lui Da Vinci
izgonit din blocul de marmură
când se face noapte
porumbeii coapselor se miră
nimeni nu le mai dezveleşte căldura

câtă dezordine în lumea asta
nimic nu mai e ca la plecare
acum ştiu
dorinţa aceea sălbatică
era doar un obicei rău
care ne alunga pe moment tristeţea