mi-am întîlnit dușmanii
nu erau fericiți
așa cum i-am lăsat ultima dată
puțin îmbătrîniți se ocupau acum de anexe
preocupați de o împotmolire
a zilelor într-o pastă alb lăptoasă
un fel de formă inertă a inutilității
sau poate a minții
mă priveau languros
cu deschiderea aceea a pieptului
pe care o întîlnești la copiii lup după secetă
apoi pasărea lor smulgea aripile
și rădăcinile ploii
cerul devenea un fel de scară fierbinte
un burghiu o spirală
prin ochii lor
într-un foc de artificii fără sfîrșit
era oricum prea tîrziu
să-i mai întreb de ce nu sînt fericiți
îmi visam mîinile
ca un rîu care iese din matcă
nu mai erau însă poduri
iar ei nu învățaseră niciodată
pentru cine