Filosoful Hans-Georg Gadamer (succesor al lui Karl Jaspers la Heidelberg, unde a funcţionat ca profesor emerit până la vârsta de 102 ani!) spunea că ”relaţia omului cu lumea este în mod absolut şi fundamental de natură lingvistică”. Importanţa limbajului este evidentă de vreme ce acesta este modalitatea prin care se stabileşte dialogul şi comunicarea. Religia este prima care vorbește despre comunicare. Nu ştim în ce consta comunicarea în starea paradisiacă (se pot face bineînţeles speculaţii), cert este însă că, odată cu pierderea acestei stări, omul a trebuit să-şi inventeze (ori să redescopere) o modalitate de comunicare, să-şi dezvolte limbajul pentru a fi înţeles de semenii săi. Lucrarea pământului, prelucrarea metalelor şi toate celelalte invenţii primare ale omului poate nu au fost atât de importante ca cea a dezvoltării unui limbaj.

Putem afirma că în Rai ”era simplu”. Vladimir Lossky spune că în Paradis limbajul coincidea cu însăşi fiinţa lucrurilor. La nivel speculativ, episodul denumirii animalelor de către Adam poate fi considerat un jalon de pornire: A fost uşor pentru Adam să dea nume animalelor atunci când Dumnezeu le-a pus pe acestea să treacă prin faţa lui, pentru a fi numite. Nu Dumnezeu le pune numele, ci Adam. Iar el le numeşte după fiinţa lor, de aceea religia afirmă despre comunicarea cu ele că era deplină şi armonioasă. Deci la nivel ”lingvistic” starea paradisiacă e explicabilă. Dar tot religia afirmă că odată cu pervertirea firii umane prin îndepărtarea și întunecarea chipului lui Dumnezeu din om, comunicarea a decăzut şi ea, iar Adam şi urmaşii săi vor avea să inventeze limbajul.

Ce este limbajul? Kant vede două surse ale acestuia: pe de o parte structura logică a minţii, iar pe de alta intuirea sensului în celălalt. Heidegger este mai atent şi susţine că omul nu ar fi putut inventa singur limbajul, dând exemplul infinitivului, forma verbului complet decontextualizată, fără nici o relaţie cu vreo situaţie concretă. Şi atunci Heidegger spune că pentru a vorbi, omul trebuie să se lase interpelat de către Fiinţă, cu tot riscul ca în încercarea de a răspunde, rareori să poată spune ceva.

Un foarte important teolog britanic contemporan, John Macquarie, afirmă că limbajul este un dar al lui Dumnezeu transmis omului prin intermediul universului fizic, evoluării şi istoriei, limbajul aducându-şi o contribuţie esenţială la împlinirea potenţialităţilor umane. Adânc înrădăcinat în structura fiinţei umane, nu ne-am putea imagina civilizaţia noastră în lipsa limbajului. Instrument de comunicare indispensabil stării post-paradisiace a lumii, prin toate formele artei şi ale culturii pe care le îmbracă, limbajul mărturiseşte în ultima instanţă despre ”nostalgia paradisului” din străfundurile fiinţei noastre. Arta în general, aşa cum susţinea Nichifor Crainic, este forma de manifestare a nostalgiei omului pentru frumuseţea şi armonia originară pierdută şi totodată o încercare de înfrumuseţare a propriei lumi.

Lingvistica modernă începe să vorbească tot mai mult despre un ”limbaj absolut”. Unul dintre cei mai importanţi lingvişti de nivel mondial, Eugen Coşeriu (1921-2002), de origine română, profesor la Tübingen, face distincţie între limbajul absolut şi cel practic, conjunctural. Limbajul absolut este cel al poeziei, limbajul în toate funcţiunile lui, pe când limbajul de toate zilele şi cel ştiinţific sunt o dezactualizare a celui dintâi, devieri drastice şi reduceri funcţionale ale aceluia. Pentru Coşeriu limbajul absolut este limbajul metaforic, creator al unei imagini poetice. Conform teoriei sale, ceea ce dealtfel i-a fermecat pe japonezi de exemplu, prin poezie limbajul redevine absolut, iar expresia poetică rămâne ca exprimare absolută a cuiva, sau a ceva, devenind ceva în sine, ceva definitiv.

Putem adăuga aici că mărturisirile dogmatice ale Bisericii au toate o construcţie poetică, iar comunicarea adevărurilor de credinţă se face prin imne liturgice: ”Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” – în Crez, ”cer fiind peştera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire Celui neîncăput” – într-un irmos la Naşterea Domnului. Metafora poetică este cea care trimite spre tainele greu accesibile omului. Un adevăr de credinţă, fiind dincolo de o simplă înţelegere umană cauzală, sau de o reprezentare imanentă, are nevoie de o exprimare simbolică, poetică, pentru a fi cât mai aproape de adevărul pe care îl mărturiseşte. Cu precădere în textele de inspirație religioasă observăm modelul simbolic de resemantizare de care vorbeşte Mircea Borcilă, resemantizare într-o direcţie, în cazul nostru nu simbolic-mitică, ci, simbolic-teologică, întrucât se crează un câmp intern de referinţă ce se integrează unei viziuni teologice conformă cu “matricea stilistică” a dogmei creştine în general.

În expresia poetică găsim prin excelență cele două determinări despre care vorbeşte Leo Spitzer, două jaloane care delimitează fenomenul literar: devierea de la normă şi selecţia intenţionată. Sublimarea acestor limite însă, se atinge atunci când trăirea autorului se desprinde de simpla atitudine estetică, atunci când devine mod de viață și de reflecție. De aceea spun că dacă poezia nu e ontologie, nu e nimic, iar poetul, în ultimă instanță, nu ”dă socoteală” nici în fața cititorului, nici măcar a criticului, ci ”examenul” lui se dă în fața Ființei. Numai pentru asta, și ar trebui să-ți fie teamă să te numești poet, sau cel puțin s-o faci cu înfrigurare.