trebuie să existe undeva un loc în care să orbești
cum orbesc bufnițele ziua
mi-e milă de tot ce am pierdut
ca de caron
mai vorbesc uneori cu el
și îi spun că
dintre anotimpuri aleg teama
în care îmi cad gesturile elegante pe trotuar
doar ruinele mai seamănă între ele
fără să își vorbească
îmi pun rock
mă gândesc la toate târfele
cu duioșia unui șofer de tir
până cade întunericul dintre necunoscuți
fac un duș și aerisesc
viața e cum sunt înjurăturile prietenilor
dor până ce înghiți scuipatul pregătit
dar vine ea cu trup de violoncel
leneșă cu merele ionatane sub tricoul de la mine
îmi adună gândurile pe frunte
apoi le șterge cu obrazul
nu mai scrie nimic îmi spune
într-o zi oasele noastre vor fi enciclopedii