nu ne-a mai rămas nimic de făcut
prea multe dihănii cu ochii cusuți
își croiesc drum între noi plouă
cu izvoare captive în praf

ea aleargă cu brațele întinse
inventează albii bărbaților de nisip
cuvinte pentru scrisoarea boțită
pe care o ține încă la piept

îmbrăcat în haine puține
sufletul acestui bărbat golit
ca o zidire călcată de hoți
își caută loc prizonier al viului
visează o cafenea fără uși
fructe nepăzite pe masă