Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-psudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor. Există, ca să spun aşa, o formă de „poluare intelectuală” care e răspândită pretutindeni şi care nu e întreţinută de nicio entitate conspirativă, ci doar de incapacitatea noastră de a ne asuma intelectual existenţa, chiar şi într-o societate dominată de ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă.
În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din prestigiul ei. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte arte, însă cazul poeziei este cel care ne interesează în rândurile de faţă. Poezia a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională. Avizi de explicaţii „paralele”, aruncăm din ce în ce mai frecvent poezia în mâna unor concepte precum „inspiraţia”, „inconştientul” sau „muza” şi evităm să discutăm tranşant despre mesajul intelectual şi raţional pe care-l poartă poezia. Uităm, chiar şi în mediile de „specialitate”, cum ar fi cenaclurile literare, că poezia trebuie să poarte un mesaj intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens. S-a ajuns până acolo încât se pune semn de egalitate între elucubraţiile de ordin mistic, pseudoştiinţific şi poezie, astfel că nimeni nu mai înţelege acum de ce ar citi un poem. Romanul postmodern s-a îmbogăţit de puterea metaforică şi de sugestiile profunde ale poeziei, vedem asta limpede, păstrând în acelaşi timp firul epic şi mesajul. Ceea ce face ca între poezie şi roman, poezia să fie pe locul doi acum.
La Bucureşti, în cadrul aşa numitei generaţii douămiiste, s-a înţeles într-un fel această problemă, de mesaj, a poeziei. Însă tinerii formaţi în jurul regretatului Marin Mincu pun prea mult accent pe modul de transmitere al mesajului, pe vuvuzele şi marketing, şi prea puţin accent pe mesajul însuşi, pe care-l aruncă în stradă, într-o formă evoluată de „versuri de cartier”. Spotul publicitar, pe care tinerii bucureşteni îl trâmbiţează ca ideal poetic, nu poate aduce decât, cel mult, o reabilitare „de scenă”, „de reflectoare” a poeziei, nicidecum una de substanţă, pe termen lung o astfel de viziune putând fi de-a dreptul nocivă. Să nu uităm niciodată, ca adevăr constatat sec, că majoritatea reclamelor mint!
Cred că adevărata reabilitare a poeziei poate fi începută de la ideea sugerată undeva de Tudor Vianu, cum că filosofia e cea care are nevoie de poezie şi nu invers, asta datorită mijloacelor de exprimare poetice, ajung acolo unde exprimarea non-metaforică nu ajunge. Ar trebui să reabilităm prestigiul intelectual al poeziei şi să înţelegem practic că poezia are la bază o viziune asupra lumii, ca şi ştiinţa sau filosofia, iar simplul talent de-a înşira versuri pe hârtie, pe care-l atribuim deobicei inspiraţiei, e doar o parte a actului poetic. Sugestia lui Vianu poate fi completată de cea a lui Adrian Marino: avem dreptul suveran (poate chiar obligaţia!) de-a semnala „erorile grave şi aberaţiile sinistre”. Stând la masă cu un poet, acesta ar trebui să ia atitudine acolo unde mintea captivă o ia pe lângă drum, iar teoriile conspirative sau „vrăjitoriile pseudoştiinţifice” îşi fac simţită prezenţa.
Odată înlăturată „poluarea intelectuală” care pluteşte peste sfera poeziei, abia atunci putem avea pretenţia că poezia a fost (sau a început să fie) repusă în drepturi. Până atunci există împrejur suficiente simulacre, suficienţi „demoni ai minţii”, pentru ca poezia, cu fantezia coborâtă în maidan, cu acea libertate esenţială de-a spune lucrurilor pe nume redusă la tăcere de prejudecăţi anti-intelectuale, să nu mai incite.
Publicat in revista Dunarea de Jos, Galati, 105 (octombrie 2010)
Comentarii
În primul rând,
a.a.a. -
În primul rând, aveţi v'o două typo-uri. Unu' ar fi "psudoştiinţific", al doilea, pentru că l-am pierdut, îl găsiţi d-voastră. E ceva mai jos. Şi acum, câte ceva despre ce propune textul:
...În primul rând, nu ştiu de unde ideea că poezia ar trebui să transmită un mesaj intelectual/raţional. De acord, însă, cu faptul că misticismul/filosofia/ sunt pentru proză. Acestea sunt subiecte aproape ezoterice, nu înţeleg de ce am mai pune peste ele şi chingile metatextuale ale poeziei. Nu sunt de acord că mesajul e primordial în poezie. Şi nici nu cred c-a fost vreodată. Consider că modul de transmitere al lui a fost/este şi va fi esenţial. Mi se pare necesar. Altfel, de ce nu am folosi, din nou, proza/eseul ştiinţific etc pentru asta? Nu ar fi mai simplu şi mai limpede pătrunderea acestui mesaj în proză? Însa poezia presupune un mesaj artistic, metaforic, de unde rezultă că poezie e mai degrabă despre cum spui decât despre ce spui. Asta, bineînţeles, fără să diminuăm nepermis de mult importanţa mesajului. E un soi de simbioză, doar că ea porneşte dinspre "cum" înspre "ce", iar uneori, dacă nu chiar de cele mai multe ori, un "cum" foarte bun salvează un "ce" foarte prost.
Cam atât pentru moment.
Am citit articolul domnului
Sancho Panza -
Am citit articolul domnului Velea si tocmai voiam sa-l felicit cand am zis sa citesc si comentariul lui Adrian... acum, marturisesc ca-s intr-o oarecare stare de perplexitate, intrebandu-ma cum poate fi filosofia, esoterica si cum poti face ca un lucru sa fie bun sau un act sa fie substantial(indiferent de natura acelui lucru sau a acelui act) daca nu stabilesti de la inceput, inaintea lui "cum", "ce" anume vrei sa faci ori sa transmiti.
Adriana,
a.a.a. -
Adriana, aici "E un soi de simbioză, doar că ea porneşte dinspre "cum" înspre "ce", iar uneori, dacă nu chiar de cele mai multe ori, un "cum" foarte bun salvează un "ce" foarte prost" nu e vorba de cronologie, ci de-un raport de subordonare calitativ. Bineînteles că, iniţial, ai un mesaj. Dar apoi vine problema de "cum". Întreabă-te care durează mai mult - "cum"-ul sau "ce"-ul. Ală de durează mai mult e musai să aibe şi importanţa mai mare, zic eu.
ei.
Sancho Panza -
ei...asta e intrebarea: cum-ul sau ce-ul.
si raspunsul meu este: ce-ul.
acel "cum", Adrian, este mult, mult prea tributar modei, curentelor, generatiilor, etc. cine construieste pornind de acolo, ramane nu cu o casa, ci cu poleiala de pe pereti, care dureza...pana la prima ploaie.
imi pare rau ca nu pot zabovi mai mult pe subiect, sunt foarte obosita si-ntr-o criza teribila de timp. dar te invit sa discutam, daca vrei, dupa Craciun. :)
"acel cum Adrian,
a.a.a. -
"acel cum Adrian, este mult, mult prea tributar modei, curentelor, generatiilor" (Adriana L.) - deja deplasăm discuţia, situându-ne în judecarea "cum"-ului. Eu mă refeream strict la existenţa lui, la întâietatea lui în faţa "ce"-ului. Cât e de valoros, de la caz la caz, de la curent la curent, cum spuneam, e altă discuţie. Poate după Crăciun :)
Mai este pînă la Crăciun.
Virgil -
Mai este pînă la Crăciun. Mi se pare oarecum bombastic (spre ideea de reclamă) titlul care spune că poezia trebuie să îşi recîştige prestigiul. De fapt astfel de titluri “close ended” (sau culpabilizatoare, cum le numesc eu) sînt de obicei întîmpinate cu suspiciune. Pentru că ele presupun deja existenţa unui dezastru şi ne cam obligă să subscriem lui. O astfel de manevră mi se pare cel puţin suspectă. Trebuie să cunoşti foarte bine un fenomen (în acest caz poezia), deci trebuie să fii un expert (ceea ce mă îndoiesc cu privire la autorul textului de mai sus) sau trebuie să existe un anumit gen de acceptare (concluzie comună) între autor şi cititori cu privire la fenomen. Ceva ce mă îndoiesc că există. Astfel că un asemenea titlu riscă a fi perceput în registrul teribilist care vrea neaparat să ne atragă atenţia prin şocant. De cînd are nevoie poezia să îşi recîştige prestigiul? Şi de ce? Nu ni se spune. Se presupune că “noi ăştia pricepuţii ştim”. Cam subţire, dacă mă întrebi pe mine.
Evident, nu am să comentez aici tot textul. Poate mai tîrziu. Dar recunosc mă amuză abordarea positivist-modernistă din primul paragraph care desfiinţează existenţa sau manifestările metafizicului împachetîndu-le pe toate în cocoloşul “tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici””. Iar lumea noastră e pusă sub eticheta “o societate dominată de ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă.””. Dacă mă întrebi pe mine, sună izbitor de asemănător cu o primă lecţie de materialism dialectic. Şi e ok. Nimeni nu e obligat să nu fie ateu sau pur materialist. Dar a crede că aşa este o societate întreagă, şi a crede că am cam băgat universul în buzunar cu “ştiinţa şi tehnica” mi se pare copleşitor de naiv şi am dubii profunde că cineva care porneşte de la astfel de premize (la modă prin anii 50 – 60 chiar şi în America) poate înţelege sau spune prea multe despre poezie. Deocamdată atît. Mai tîrziu mai mult.
„În tot acest amalgam,
Virgil -
„În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din prestigiul ei.” - parol că nu știu de unde și pînă unde „observăm”. Un astfel de limbaj ex catedra este cel puțin amuzant. Și nu o spun de dragul de a fi Gică contra. Ci pentru că nu observ nimic din ceea ce afirmă autorul. Și dacă asupra observațiilor avem probleme atunci cu siguranță ca nici hermeneutica fenomenului nu prea mai are multe proptele iar soluțiile nici nu știu dacă mai au vreo importanță.
Și spun că nu observ pentru că pe de o parte poezia, fie ca specie literară, fie ca esență a artelor, nu a fost niciodată ceva „cu prestigiu” (deși pe bune că nici la ce fel de prestigiu se referă exact autorul nu prea îmi dau seama). Se referă cumva la un fel de faimă în lumea „maselor”? Se referă la un fel de modă? Se referă la un fel de formă principală de manifestare culturală(sic!)? Nu îmi este clar. În orice caz, pe de o parte poeții au trăit și au murit săraci cam întotdeauna. Poezia a fost o îndeletnicire relativ admirată dar în același timp privită ca ceva nu tocmai serios de cînd este ea. Pe de altă parte oamenii citesc și se străduie să scrie poezie și în epoca aceasta tot mai digitalizată sau îmbibată de tehnologie. Există festivaluri, edituri, multiple prezențe online în o mulțime de limbi. Îmi este destul de greu să înțeleg la ce fel de „prestigiu” sîntem invitați să fim de acord că observăm că s-a pierdut.” N-am auzit pe nimeni spunînd că trebuie să fii tîmpit să scrii poezii. Zilele trecute citeam despre un parlamentar islandez care este un colaborator apropiat al faimosului (de acum) Julian Assange și se menționa cu relativă apreciere că este și poetă și că și-a publicat primul volum la 20 de ani. Există politicieni care scriu versuri, revoluționari și artiști. Merg în secțiunea de poezie a unei librării ca Borders sau Barnes & Noble și este enormă, atît contemporani cît și clasici. Nu prea pricep la ce prestigiu se referă autorul.
„Poezia a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională.” Ei bine, lăsînd la o parte faptul că (vorbind in extemis) nu sînt convins că iraționalul este neaparat nepoetic. (La urma urmei onirismul, dada sau multe alte modalități moderne sau post moderne de a face poezie, ar fi excluse din „clubul poeziei” dacă poezie ar trebui neaparat să fie „intelectuală, reflexivă, raționalaă). Deci, pe lîngă faptul că nu există nici un fel de „lege” literară care să circumscrie poezia doar raționalismului sau reflexiei filosofice, dacă într-adevăr există o astfel de „pierdere de substanță intelectuală” eu zic slavă Domnului. Pentru că din modestele mele obsevații pot spune că marea problemă nu este că omul acestui secol nu gîndește ci că nu simte. De fapt nici nu mai are timp sau abilitate să își asculte inima. Îi este chiar jenă să o mai facă. Și nu aș vrea să se creadă că sînt un anti-intelectualist, sau un anti-rațional. Departe de mine. Dar poezia nu este doar reflexie filosofică sau meditație intelectuală. Dacă se oprește la asta pur și simplu nu este poezie. Pentru că poezia este în esența ei un fenomen cu substrat metafizic. Este (sau conține) un ceva ce nu poți explica folosind absolut orice lege a universului material. Simplu spus, are putere. Cînd este poezie.
A spune că „poezia trebuie să poarte un mesaj intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens” este relativ ridicol în opinia mea. Pentru că un „mesaj intelectual” are și o carte de bucate sau un paragraf din constituție. Sau un articol de ziar. Dar ele nu sînt și nu pot fi niciodată poezie. Poezia se folosește de „materialul intelectual”, de raționalitatea intrinsecă procesului comunicării. Dar este cu mult mai mult decît atît. Altfel nu este poezie.
Mi se pare apoi periculoasă respingerea conceptelor de „inspiraţie”, „inconştient” sau „muză”. Cînd cineva spune astfel de lucruri mă îndoiesc că are habar de poezie. Nu mă refer la meșteșugul literar. Mă refer la poezie. La acea scînteie intefabilă care face un suport banal să devină o forță. Citești descrierea unui oraș și a unei înmormîntări vara acompaniată de obsesiva repetare a cuvîntului plumb și nu mai este același banal fapt divers. Este o imagine care te transportă și te transpune și simți aproape între dinți praful orașului, căldura moleșitoare și povara unei zile care nu se mai termină precum o înmormîntare de vară. A-mi spune că totul este aici comunicare intelectuală(sic!) mi se pare jenant.
Evident, nu orice elucubrație sau înșiruire de cuvinte, sau descriere de întîmplări emoționale este poezie. Așa cum spunea și Adrian mai înainte, miza poeziei este capacitatea de a transpune, a reprezenta în așa fel încît „să spună mult mai mult dincolo de cuvinte”. Iar „cum” se reușește asta reprezintă diferența de carate între un poet și un om care se străduie să scrie versuri. De cînd este Hermeneia am întîlnit oameni cu idei bune și coerente dar care nu reușeau sub nici o formă să facă din ele poezie. Și chiar aș spune că admir pe cei care reușesc(și asta este talent) să scrie o amestecătură de imagini dar care reușesc să îmi transmită ceva. De fapt aproape că văd poezia ca fiind acel mesaj subliminal ascuns în zgomotul de fond al unei pelicule video. Unii psihologi și propagandiști au încercat asta. Ei bine, asta este tehnologie și psihologie la urma urmei. Poezia reușește (cînd reușește) să facă „asta” în mod natural.
Nu cred că este menirea poeziei să facă instructaj sau să comunice. Cît cred că este menită să transmită(care în opinia mea este altceva decît a comunica) și să exprime(să reprezinte) cu putere inefabilă. De aceea în antichitate alături de profeție și eros, poezia era cea de-a treia manifestare atribuită unei „manii”. Poetul, ca și profetul sau îndrăgostitul, erau priviți într-un anumit sens ca fiind „posedați” de o astfel de „manie” specifică care nu se mai supunea controlului rațional. Mă îndoiesc că anticii greșeau foarte mult privind în felul acesta poezia.
Dincolo de titlu (voit
avelea -
Dincolo de titlu (voit bombastic, demodat, „modernist”), aud pe toate drumurile astăzi că poezia este într-o criză profundă. Aud într-atât de frecvent discuţii despre „moartea poeziei”, încât mi-e greu să nu accept, cel puţin la nivelul percepţiei majorităţii, că se poate vorbi despre o criză majoră de identitate a poeziei. Acele „invenţii secrete”, „conspiraţii” şi „vrăjitorii pseudo-ştiinţifice” nu se referă la metafizică, ci se referă la prejudecăţile simple ale omului comun, care în cinci minute din momentul în care te aşezi la o bere cu el, îţi împoaie capul cu tot felul de „conpiraţii” (ba guvernul ne nenoroceşte, ba UE ne fură, ba SUA ne folosesc în nu mai ştiu ce scop meschin, ba evreii conduc lumea etc.). Tocmai că pledez pentru „metafizică” şi „mister” atunci când aduc în discuţie ideea lui Vianu: poezia are o putere de penetrare mai mare decât filozofia. Asta este poate şi datorită unui accent special pus pe „cum”, aşa cum s-a discutat mai sus.
Nu putem nega, oricât de vetust ar suna, că lumea noastră nu este “o societate dominată de ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă”. Ştiinţa şi tehnologiile mănâncă o mare parte a efortului nostru intelectual şi financiar, iar religia aproape că nu mai există decât în acte! Ne învârtim într-o lume de cercetări şi „gadget-uri”, din care, efectiv, l-am cam expediat pe „Dumnezeu”. Nu este nimic naiv aici, este o observaţie seacă, de bun simţ.
Cât despre îndoielile dumneavoastră relativ la cunoştinţele mele asupra poeziei, nu este „corect politic” şi faceţi astfel de supoziţii.
Despre discuţiile de mai sus relative la „ce” vs „cum”, trebuie să spun că eu cred într-un „,mesaj” al poeziei, un mesaj demn, cu valoare intelectuală, însă, în acelaşi timp, cred şi în „cum” (chiar în „tehnica literară”). Probabil „cum” este mai important în literatură faţă de „ce”, în sensul formulat de Adrian. În acest mic „manifest” am vrut să mă pledez împotriva autorilor care-l elimină total pe „ce”, rezumând poezia doar la o problemă de „cum”, reducând actul creator la un spot publicitar (unde, ştim foarte bine, nu contează ceea ce spui, important e să ai efect, iar oamenii să-ţi cumpere produsul).
A se ţine cont ca aici este o tabletă, nu un articol. Iniţial l-am scris ca un mic discurs pe care sâ-l prezint cu ocazia unei lansări de carte.
"Ca sa afirmi asa ceva
avelea -
"Ca sa afirmi asa ceva inseamna ori necunoastere ori teribilism."
"Ca sa afirmi asa ceva trebuie sa ai format propriul intelectulism fondat erudit."
Deci echivalezi "propriul intelectulism fondat erudit" cu "necunoastere ori teribilism"
Logic vorbind, nu sta in picioare ce ai spus.
Cat despre prestigiul (pierdut el) poeziei, incearca sa mai scoti, cu sinceritate, nasul afara din laboratorul creatiei!
Trebuie sa multumesc domnului
avelea -
Trebuie sa multumesc domnului Virgil Titarenco pentru amplul comentariu. I-am creat oportunitatea de a ne dezvalui propria viziune asupra poeziei. Repet insa, mica mea tableta nu este un articol! Din ratiuni de spatiu am tratat lucrurile "brutal", "cu toporul". Altminteri, citind comentariul domnului Titarenco, observ ca avem puncte comune.
Cristina, da, poate am vrut sa epatez putin (tableta fost gandita ca un mic discurs la o lansare de carte). Poate e prea mult spus "prestigiul pierdut al poeziei", insa asa am simtit in acel moment, cand am scris.
părerea mea este că ai scris
Virgil -
părerea mea este că ai scris ceva interesant. chiar dacă nu se întîmplă să cădem de acord asupra unor lucruri. iar cînd scrii ceva interesant trebuie să te aștepți la comentarii pe Hermeneia. polemica sau dialogul se încing repede cînd sînt cărbuni. oricum, eu nu am făcut decît niște comentarii. o reacție. mult prea modest decît „o viziune asupra poeziei”. pe parcusul anilor am scris unele texte în care mi-am expus uneori frînturi din ceea ce unii ar numi viziune și am exprimat multe opinii și în comentarii. nu am pretenția unor concluzii infailibile. dimpotrivă, păstrez îndoieli și un provizorat sănătos.
mie-mi plac inventiile secrete
nicodem -
mie-mi plac inventiile secrete si conspiratiile. s-ar putea ca la sfarsitul lui 2012 sa avem in loc de poem, meop, ş.a.m.d.
În sfârşit cineva care începe
Călin Sămărghiţan -
În sfârşit cineva care începe să teoretizeze necesara "nouă orientare"! Sunt aproape convins însă, că e doar un foc de paie. Şi dacă nu e un foc de paie, ar trebui să începeţi a-i urmări pe cei care deja (sau încă) mai scriu poezie "cu mesaj". O să fiţi surprins de multitudinea acestora în egală măsură cu crasa lor ignorare de către critica de specialitate. Şi atunci... ups! Am dat de altă belea! No, mai bin' tăceam!
Felicitări, totuşi, pentru intenţie.
Relax Călin! Pe hermeneia nu
Virgil -
Relax Călin! Pe hermeneia nu dă nimeni de nici o belea. Poţi să spui ce gîndeşti. Evident, dacă eşti convins de ceea ce spui. Aici o poţi face liber.