Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului. Aruncase ultimul dărab de mămăligă şi era nerăbdător la efectul nadei care, pentru orice pescar naiv, era hotărâtor.
Încă de dimineaţă, încerca să pescuiască pe râu. Apă surie. Nadă. Aşteptare. Altă nadă.
Căută, cu mari eforturi pentru trupul său bătrân, râme negre şi lipitori. Încercă toate doliile, se mută la Stâncă, acolo unde apa adâncă ascundea, în închipuirea pescarilor, adevăraţi monştri. Nimic. Era una din acele zile bună doar de ascultat undele, de urmărit cârdurile peştilor mici în căutarea insectelor căzute de pe malul înalt, de numărat săriturile avaţilor nepăsători, de inventat momeli aducătoare de speranţe şi odihnă, doar de odihnă.
Când dogoarea zilei trecu, se mută pe balta părăsită de alţi pescari dezamăgiţi. Cât aşteptă ca nada să adune peştii, desfăcu punga cu mâncare şi mâncă pe un aşternut de rogoz, tot cu ochii la plută.
Gâzele şi jocul beldiţelor, rămase după ultima viitură, vesteau graba serii; norii deveneau sângerii, iar cârdurile de păsări îndrăzneau să caute ochiuri de apă unde să vâneze.
Îşi imagină drumul prin noapte călăuzit doar de lumina unei brichete cu lanternă. Dar mai era până acolo; trăgea speranţă să întârzâie. Dimineaţa şi seara avea cele mai frumoase capturi. Dimineaţa prindea peştii speranţei, când aştepta să prindă mai mare, mai mult; seara număra clipele dezamăgirilor, când nu mai avea timp şi peştele întârzâia să tragă până la ultimile luciri pe volbura apei.
Tresări. Pluta ieşi din letargie. Nu era nimic mai puţin insemnat pe lumea asta care să fie privit cu atâta ardoare precum aceste bucăţi de cocean, pene sau balsa. Ţăcăni zglobiu, se aplecă supusă şi porni într-o călătorie spre adâncuri. Ridică băţul de alun de pe crăcană eliberă firul de povara apei şi înţepă. Unda mare îi înşelă aşteptările. Era doar un peşte mic. Îl eliberă.
-Du-te şi-l caută pe bunică-tu! Era formula pescarilor dezamăgiţi. Deşi nu-i agrea pe cei care glumeau astfel, nu se sfii s-o folosească în singurătate. Întoarse capul închipuindu-se auzit. Dincolo de pragul trestiilor cu foşnet de hârtie, nu părea să mai fie nimeni. Ar fi auzit plescăitul plutelor sau chiar înjurături, ar fi simţit rotocoalele fumului de tutun, dar nimic. Doar el şi peştii nevăzuţi.
Refăcu îmbrăcămintea de nadă a cârligului, vizualiză ochiul unde, tocmai sărise un peşte – bănuia acolo un cârd de caraşi – şi aruncă. Linia uscată refuza să se scufunde. Şfichiui apa cu vârful elastic al undiţei şi aşteptă stabilizarea plutei în curentul imperceptibil. Bancurile de peşti se agitau vioi la suprafaţă. Pale răzleţe de vânt aţâţau vaierul stufului. Încremeni cu varga în mână. Din ochiul de strună de la capătul undiţei, picurii măsurau timpul, numărând ultimele secunde înainte de apus.
Prelungirea aşteptării îl dezamăgi. Auzise de o baltă aproape neexplorată, umplută cu apă şi peşte după ultima viitură, dar nu se încumetase să traverseze râul până acolo. Îşi imagină luciul acelei bălţi nevăzute. Cufundari vestitori de peşte îi brăzdau luciul. Apa scăzută nu mai putea ascunde foşgăirea peştilor în căutarea unei guri de aer. În nămol, se zăreau zvâcnirile aurii ale crapilor împotmoliţi. Capetele de papură tresăltau la atingerea chişcarilor, iar ştiucile năbădăioase nu rezistau tentaţiei de a sparge bancurile de plevuşcă. Dar, chiar dacă ar fi mânat borşul pe altă zi, pescuitul pe râul cu peşti capricioşi şi capturi puţine era de preferat unui asemenea apocalips.
Treptat, întunericul îşi înteţi prezenţa în sufletul său. Schimbă locul de pescuit lângă un plaur. Era ultima speranţă. La această ultimă încercare, aşteptarea îi învolbură imaginaţia. Trăi un altfel de timp alături de pradă, recuperă, în imagini mute, suferinţa unui pescar ce murise sub ochii săi într-o copcă, simţi ultimul zvâcnet al unor peşti în cârlig înainte să scape şi se închipui vesel, lângă cei care măsurau timpul în trăsături norocoase. Însă, nimic nu-i putea abate atenţia de la acel drum, unde lumina lanternei de la brichetă îi oferea doar o perspectivă redusă, îi acoperea vederea cu imagini apropiate, îl făcea să orbecăie în căutarea celui mai bun vad, spre balta în care peştii se sufocau în aşteptarea prădătorului, unde totul era pus dinadins invers, iar pescarul nu ştia la care din capetele undiţei se află.