Cu antimoniu poleind, discretă,
Luna spre casă-mi alungise zorii,
când pașii mei au prins umbra viorii
ce tânguia amar, dintr-o flașnetă.
Eram cu sufletul ca o firidă,
în care absorbisem taina lumii,
de catifea, pe care nici postumii
vestiți n-au reușit să o deschidă.
Făptura care îmblânzea arcușul
de tablă, al viorii cu mânere,
mi-a spus șoptit: "Nu îndrăznesc a-ți cere
decât o clipă să-ți oprești urcușul.
Nu-s cerșetor și nici o arătare
a negurii, cu glasuri de sirenă,
care ucide lent, la mine-n venă
nu prafuri albe duc, ci o-ntrebare.
Doar un raspuns, eu, corbul de pe umăr,
ne-am îndemnat să-ți cerem, laolaltă:
Ce-i dragostea? Privirea ta înaltă
e-aprinsă-n fericiri fără de număr."
Avea-n tăciunii ochilor cinabru,
iar din clavicula ei albă creșteau gheare
și roșu adâncit în fiecare
arteră mirosind a candelabru.
"Ce-i dragostea? E ca o nebunie
ce îți cuprinde creierii anume,
un chivot ferecat de groase brume
care, deschis, te arde și te-nvie.
E mărul de-auriu pe care Eva
l-a pus ca nod în gâturile toate
hrănite cu iluzia că, poate,
așa vor bea dumnezeirii seva.
E-aureola rozelor cu ace
înfipte-n rodii nepleznite încă,
din care Tristan cojile mănâncă,
pe când Isolda miezurile face.
E doar otravă sau e numai miere,
ce mai pudrează buza Julietei
ori lamă tăind roșu pielea cretei
cu hematii, doar când Romeo piere."
"Taci, rup acum și frunza de acantă,
pe care fruntea-ți darul meu n-ajunge,
satulă sunt de versuri nibelunge
și te opresc din cântu-ți de bacantă."
A dispărut, lăsându-mi în flașnetă
alți corbi să-nvârtă muzica de sfere
de care-atârnă-acum, doar ca mânere,
mâinile mele, cruci de amuletă.
Cu antimoniu, porii mi se-ncarcă,
în plumburii semințe, se înnoadă
toți pașii strânși în colțul fără stradă
ce-a disparut în mine ca-ntr-o arcă.
….
Și-acuma, printre faruri, simt, ardent,
cum ea și-a pus, de ambră parfumată,
pe buzele-mi, un deget, deodată:
"Taci, fraiere, că, uite, am client!"
Comentarii
Aranca -
Dincolo de exercițiul stilistic bine realizat, apreciez accentul liric acordat subiectului ce poartă un bagaj lingvistic deosebit, tipic Dedal. Mă bucură reîntâlnirea cu toată această panoplie poetică atât de greu de confundat.
Dedal -
deasupra corbului și a noului flașnetar fulguie acum, mieriu, cuvintele tale, mulțumesc, Marina textul este mai vechi, prafuit - intrat sub masca lui "ignore" mai mult decât sub umbra lui Lenore in mod neobisnuit, imi permit reluarea, explicativă, a catorva considerente – chei pentru acest text, aceleasi din alte vremi, asa cum l-am gandit inca de la scriere: versurile pleaca din romantismul suprarealist al lui Poe (de aceea subtitlul este “poe-zie”, ca prima referinta), exprimat in The Raven (Corbul), trec prin simbolism si ajung la razantul nemetaforic al timpurilor de astazi, mai ales prin versul final, acel “Nevermore” nu este un leit-motiv, precum la Poe, el pica drept ca o ghilotina intre lumi, exprimat in ultima parte a textului de catre noua iubire fantastica, adunand in ea toate iubirile, ca intr-o vraja, noua “Lenore” (flasnetarul, de fapt, “flasnetara”), si nu de catre Corb, acesta avand doar rolul de mesager tacut, indirect (a doua referinta la textul lui Poe), al nenorocirii; revenind la Corb, ca simbol, pentru romanticii gen Poe, el este pasarea neagra care planeaza peste campurile de lupta, hranindu-se cu hoituri, aparitia sa in vise prevestind nenorociri; rezultanta simbolistica a corbului, insa, luand in consideratie diverse credinte, conduce spre acceptia ca acesta are si rol de mesager solar, divin si chiar ghid al sufletelor in ultima lor calatorie; in strofa “Avea-n taciunii ochilor cinabru/ si din clavicula ei alba cresteau gheare/ cu rosu adancit in fiecare/ artera mirosind a candelabru.”, Corbul chiar “creste”, prin ghearele sale ca niste radacini, din clavicula flasnetarei , hranindu-se, tot prin gheare, cu sangele femeii (prin acceptie simbolista, “clavicula” este atat pod cu seminte, fertilizator, cat si cheia magicienilor – clavicula lui Solomon), depasirea cadrului romantic (noaptea) are loc prin introducerea, din start, a atmosferei gri, granita lumilor - de "antimoniu" – simbol alchimic al starii apropiate de perfectiune, inainte de ultima etapa a transformarii plumbului in aur, el exprimand posibilitatea unui elan suprem dar si pe aceea a unui esec definitiv; rolul Lampii – cea care la Poe proiecteaza umbra Corbului pe covor, este preluat, aici, combinat, atat de catre Luna, cat si de catre Soare (“Luna spre casa-mi alungise zorii “), simbolismele acestora fiind si aici corelate, dar intr-o dependenta inversa (pentru ca Luna, ca simbol al ritmurilor biologice, dependenta de lumina Soarelui, simbolizand si principiul feminin, in acest text devine activa, “lungeste zorii” – atat ca lumini cat si ca umbre); in text, ca simbol, flasneta (element nou fata de The Raven) are, pe langa sensul muzical, de vraja si atragere in cursa, si rolul de stafeta, de amuleta (referintele sunt la crucea cu toarta a zeitei Isis, cea reprezentand cerul, pamantul si omul, amuleta numita “Anh”) simbol al unei forte magice, dar care, in combinatia cu simbolistica oferita de Corb (“A disparut, lasandu-mi in flasneta/ alti corbi sa-nvarta muzica de sfere/ de care-atarna acum, doar ca manere,/ mainile mele, cruci de amuleta.”) trimit spre funebru, spre o intensa vitalitate, atat sonora cat si imagistica, dar de car mortuar, impresie adancita si de modul configurararii in text a altor simboluri, precum: arcus, vioara, cinabru, candelabru, chivot, roza, rodie, frunza de acanta, bacanta, arca, ambra…