Al treilea autor survolat după această primă lună de hermenie este Mădălina Maroga (au mai fost Dorin Cozan și Daniela Luca). Precizez că părerile sunt pur personale, nu au în nici un caz valoare absolută, ci sunt o expresie a rezonărilor mele interioare la scriitura acestor autori. Mădălina Maroga este, poate, autorul la care se poate observa o evoluție în scriitură. Primele poezii ale sale (de la "Cu tremur" până la "Înger singur") suferă de un, să zic, pur descriptivism nereflectat de sinele auctoral. Adică textul este strict (con)centrat pe ceea ce i se întâmplă sau face autoarea-obiect, și nu reflectat de autoarea-subiect. Formula poetică din aceste texte nu este cea mai potrivită, aproape toate verbele sunt la prezent persoana I singular, iar acest mic amănunt tehnic frustrează textele de "vizionarism poetic" dacă doriți. Adică nu deschide, ci închide totul în jurul, în sinele autoarei. Ideea, oricum, nu este rea, dar scriitura suferă, e pur descriptivă și nu ia forme prea plăcute. Doar "A șaptea minune" și "Lumânări arse" se salvează puțin de la cele spuse mai sus, printr-o subtilă deschidere a atmosferei către "împrejurul" autoarei. Probabil aici ajută și faptul că textul descriptiv este înlocuit mult mai des de imagini metaforice ("funii de argint", "lacrimă de clopot", "singur până la sânge" ș.a.) Schimbarea vine o dată cu poeziile "Despre suflet" și "Labirint". Mădălina începe să se retragă puțin în contemplare în fața "spectacolului" din jur, căruia reușește să-i dea o reușită formă poetică. Filtrul interior al autoarei este mult mai activ decât în primele poezii. Reflecțiile nu se mai apleacă strict asupra lucrurilor din jur, ci asupra efectelor pe care acestea le creează în sufletul autoarei. Urme ale simplului descriptivism textual dinainte se mai păstrează însă, dar sunt mai diluate, și de obicei apar înspre finalul poeziilor. Poate cu o la fel de susținută atenție asupra contemplării poetice, ca la începutul poeziei, se poate elimina și acest neajuns ce apare înspre final. "Labirint" marchează clar îndreptarea spre acest al doilea stil de scriitură al Mădălinei. Ea "desface încet culoarea violet a mâinilor în fire subțiri", iar aceste fire subțiri, ce pornesc din sufletul-subiect al autoarei, încep să se infiltreze de-a lungul textelor sale, creionând efecte deosebite. O poezie pe care am salutat-o la vremea ei. "În spirală" este deja o poezie schimbată, (dar cu aceleași reminiscențe spre final). "Din iubire", "Peste mâinile mele", și "Două luni în păr" sunt poezii mult diferite de cele de început, fără nici cea mai mică urmă a descriptivismului textual de care pomeneam la început. (Excepție la seria ultimă face poezia "La 5 și 10" care șochează prin distonanța față de poeziile mai noi. O bănuiesc o poezie mai veche și reluată aici, sau pur și simplu o răbufnire nefericită a vechiului stil. Sau autoarea a fost prea atentă la potrivirea textului cu imaginea fotografică și a uitat de stilul nou dobândit). "Din iubire" e o incantație redată sugestiv de repetițiile și rimele de moment ("sunt fericită", "lacrima Domnului, lacrima somnului", "viața e ca... / iubirea e ca..."). (Încerc o exemplificare a stilului nou: autoarea ar fi spus la primele poezii, simplu: "eu port lumina în palme", dar acum spune "lumina a poposit la mine-n palme", deci accentul e pe lumină care poposește undeva, și nu pe nerezonanta idee că autoarea ține lumina în palme.) Iubirea e aici "firul subțire" care se strecoară din bunici în părinți, prin sine, spre copii, și sentimentul acesta e sugestiv și sensibil redat. "Peste mâinile mele" întărește noua impresie (și dovedește că "La 5 și 10" nu a fost decât un accident). Nici urmă de simplu descriptivism, verbe tot mai puține și nu de mișcare, în schimb abundă imaginile reflectate, filtrate prin sinele autoarei. Dialogul cu cel drag primește nuanțe date de neașteptate perechi/asocieri "peretele pământului", "tavanele sudului", "semnele inimii". "Două luni..." debuteză cu o formă de dialog anunțată în poezia dinainte, primele două strofe se conturează delicat. A treia se zvârcolește "încep să bat cu palmele în pereți" - nici un efect; iar de la a patra se arată iar umbrele: - "văd un om", dă-l încolo, oricine îl vede. Spune-ne despre el, nu ni-l arăta! - "fug desculță de frică să nu"... nu știu ce. Iar o mișcare inutilă, greoaie, lung spusă, forțare a efectului... nu mai e stilul ei. Stilul nou dobândit ar spune ceva de genul: "nu aștepta să cadă pene de înger!", sau "spaima căderii de îngeri aleragă în tălpile goale", nu știu... Formulele poetice din "Din iubire" și "Peste mâinile mele", și cea de început de aici mi se par mai reușite și mult mai sugestive, și aș îndemna spre o păstrare a stilului nou dobândit (și dovedit). Încă o dată, e părerea mea, strict personală și accept orice critică. Până la urmă, poezia fiecăruia nu trebuie să urmărească o formă anume, impusă de cineva, ci este o exprimare a propriului sine și a viziunilor personale.