încă mi-e frică de mobila grea în special de cea din lemn negru lustruit mâncat de cari... nu mai vizitez muzee sau case cu antichităţi chiar dacă nu au oglinzi un cântec de inimă albastră creşte între mine şi lutul ars rotunjit ... nu mai admir clavecine cu trandafiri incrustaţi cele două tablouri moştenite îmi reproşează tot ce n-am uitat ...într-o zi mobila a început să pocnească precum un cântec de greieri nebuni în plin soare ... cu inima din stop în stop am fugit în stradă dar norii nu veneau să pot alerga desculţă să cad ca fulgerul descărcat în noroiul din rigole ...

câte muşuroaie de furnici şi câţi stupi sălbatici s-au clădit în măduva mea ...stau dedesubt oftez greu văd şi simt prin buricele degetelor marşul lor din colţ în colţ ...n-am suportat insectele niciodată e vina mea ... în afară de fluturii de vară şi cel mult nunţile libelulelor sau buburuzele toamna ... de curând am aflat că vorbesc limba gâzelor mă trezesc noaptea dacă vreuna se urcă deasupra patului presimt fiecare gâză nou venită indiferent de mărime ... poate că sângele meu e acum ca vinul învechit şi inima măsoară timpul odată cu insectele până când iarna pământul se odihneşte ... în martie fie şi de bună vestire aceeaşi cruce ne apasă pe toţi în spinare acelaşi lanţ al slăbiciunilor sălbatice ne leagă de pădurea vie în care copacii cad din picioare ...

târziu am înţeles că între mine şi lună e doar un salt acrobatic în plasă de păianjen ... mult prea târziu...