ea s-a așezat în fața caselor fără trepte
așteaptă trenul ce va pleca cu întârziere
80 de minute în care lumea n-a fost nici mai mică, nici mai mare,
lumea era perfect înghețată,
ea s-a așezat în fața ghișeului cu obiecte pierdute
și rochia mea de noroi alb i-a atins picioarele,

privește tractoarele trăgând trenul încet când trec zilnic prin fața porților
și tărăie corpurile lor
aducându-le mai aproape

ea stă și se gândește
într-o zi ele vor împinge zăpada către margine și
cineva o să știe să descrie rochia mea de grafit
ca o lebădă neagră alergând

ea ascultă lumea cerșind o bucată de pâine
pentru copiii ei
ea singură se simte un copil urcînd treptele
casei până la dumnezeu

atunci caută treptele și-l vede pe dumnezeu
sub roțile tractoarelor
sub roțile trenurilor
în zăpada care s-a transformat în noroi și are glasul copiilor mei care se joacă
în fața casei
cu fulare de lâna împletite în jurul gurilor

ea trece încet pe lângă tren
și trenul o stropește cu sângele cald al lui Dumnezeu apoi

începe din nou să ningă și crede că Dumnezeu este o lebădă albă
care a murit înghețată
cu doi trei metri inainte de ajunge în casă
și nu a mai apucat să spună
bine ai venit, aceasta este casa mea
și numele meu este numele copiilor mei
care s-au urcat în trenul acesta.