eu sunt barca aceasta întoarsă
alege-mi
un peisaj potrivit
și o insulă
fără amprente
între ei, un aparat de fotografiat. un aparat rusesc, vechi. alături, pe masă, un film. de jur împrejur, în loc de pereți, umbrele lor schimonosite, alungite, distorsionate.
acum lasă-mă
unge-mă în catran
pentru încă o ploaie
acolo unde nu cresc case
doar cele mai vechi rădăcini
legând pământul de ape
el se ridică încet, ia aparatul în mâini. de cealaltă parte a mesei, chipul ei, nemișcat. nu se uită la el. îndreptând aparatul spre ele, umbrele încep să pălească.
ea
apusul neîntoarcerii dintre cețuri
plaur uitat de iubiri
el
îndepărtând lumina
la granița dintre lumi
cei doi stau pe pământ, între ei o barcă întoarsă. abia acum ea îl privește. apoi totul dispare, prin ochii ei, apă.
Fotografie: Dinu Lazăr
Comentarii
Cristina -
Bianca, este foarte reusit colajul tau. Prima data am citit si am zis doar: imi place, am inchis pagina dupa care am revenit. interesant cum ai facut trecerea de la versuri la proza, legandu-le prin ultima strofa. chiar daca de obicei descrierile ma deranjeaza, de data asta ele m-au marcat si au ramas imprimate in imaginatia mea. totusi, nu prea am inteles, am sa mai revin cu o lectura. sunt ei, el si ea si alaturi umbrele sau umbrele respective sunt acel cuplu si ei se privesc prin ele ca in oglinda, asa cum si textul in sine este realizat pe doua planuri. am ajuns la aceasta idee tocmai fiindca la inceput scriai:"umbrele lor schimonosite..." si m-a dat un pic peste cap cand ai afirmat:"îndreptând aparatul spre ele, umbrele încep să pălească." astfel incat, atunci cand am ajuns la strofa a treia, gandeam: ea si el sunt ei cei adevarati sau umbrele lor? dar tot tu vii si ma luminezi iar, scriind:"el/ indepartand lumina/ la granita dintre lumi" ceea ce m-a convins ca descrii doua planuri diferite, doua lumi, iar el este cel care "indeparteaza lumini" cu ajutorul aparatului de fotografiat. dar umbrele apar doar in prezenta luminii...disparand lumina si umbrele cei doi reusesc sa se priveasca ochi in ochi, dar sa si dispara, asfel incat ma duce cu gandul la unele legende sau povestiri in care privirea ucide. citeam undeva ca privirea reflecta adancimile submarine si cele ale cerului, ceea ce ma determina sa fac o legatura intre faptul ca insisti asupra motivului apei si cel al privirii, strans legate intre ele. mi-a dat bataie de cap si faptul ca personajul este in prima strofa "barca aceasta intoarsa", dupa care cei doi stau cu "barca intoarsa" intre ei. un raspuns la intrebarea mea ar fi ca ea incearca sa-si depaseasca conditia sa existentiala, sa navigheze spre altceva:"pe o insula/fara amprente".cand reuseste sa realizeze acest lucru, nu face decat sa priveasca la ceea ce a fost. fiindca barca este intoarsa,ceea ce inseamna ca a luat sfarsit calatoria, are loc si disparitia finala prin ochi, prin apa. Bianca, scuze ca m-am jucat cu textul tau, dar am incercat sa-mi pun intrebari si sa gasesc raspunsuri, ori din punctul meu de vedere un text bun exact asta inseamna.
alma -
Pare static poemul, o voce interioară, un background în ceață, câteva linii în tuș subțire, ceva umbre pe margine, nu se întâmplă nimic, dar de ce s-ar întâmpla... totul e perfect... Cred că ai un regionalism: "decât". Acolo în vers - "doar cele mai vechi...". Și nu sună bine "pe pământ".
francisc -
eu as interzice umbra din vocabularul poetic si as pune una bucata coapsa fierbinte
Sapphire -
Cristina, eu sunt împotriva detaliilor și a explicațiilor în general. Dar îmi place ideea de scenariu al unei poezii; ideea că numai împreună cu un acest scenariu se poate găsi cheia adevărată a unui text, restul fiind doar posibile trimiteri înșelătoare. Mă bucură foarte mult feed-back-ul tău, asta îmi și doresc, să îmi dau seama în ce măsură ceea ce scriu trece dincolo de ecran și-l provoacă pe cititor să pătrundă în lumea voit creată de mine. Nu am răspunsuri să-ți dau eu, ci doar îți pot spune că analiza ta este foarte profundă. Acum, cu bunăvoința lui Dinu Lazăr, am putut adăuga și poza de la care am plonjat de fapt în această poveste. Și sper ca împreuna, poezia, pasajele la limita dintre proză și scenariu și fotografia, să reușească să adâncească și mai mult iluzia :-) Alma, experimentul a pornit de la o anumită senzație: imposibilitatea de a te mai mișca atunci când ai ajuns într-un loc prutând iluzia perfecțiunii. Sau, dacă vrei să-i spunem așa, tendința de păstrare a unei anumite stări, inerția :-) Fotografia lui Dinu Lazăr pare că spune: aici s-au oprit toate. De aceea senzația ta de static. Eu am spus și povestea. Fiind vorba de umbre, mișcările vor fi întotdeauna iluzorii. Am zâmbit, nu era un regionalismm, doar că gândisem că verbul care e elidat acolo era la negativ "nu cresc decât cele mai vechi rădăcini". La remarca ta, mi-am dat seama că e mai logic ca acolo verbul lipsă să fie la afirmativ, prin urmare corect este "doar". "Pe pământ" nu sună bine în poezie :), dar într-o indicație scenică vei spune: "stau pe pământ", nu vei folosi vreo metaforă și nici nu îți va fi teamă de o falsă cacofonie... Cum altfel aș putea spune? Stau pe o bucată de pământ? :) Francisc, am observat că tu cam așa procedezi, în poeziile tale. Dar tu ești acolo maestru :) Oricum, mă bucur că nu ne interzice nimeni cuvintele. Am reținut critica, aștept răsăritul de soare direct deasupra capetelor noastre, poate atunci scap și de umbre :) Ce ne facem cu luminile artificiale, totuși?